când îşi făcu puţin spaţiu ca să poată respira.

Nimic nu părea s-o doară, doar că n-avea aer. Încercă să-şi mişte cu grijă

mâinile, picioarele, braţele, tălpile şi să-şi ridice capul.

Vedea foarte puţin, pentru că gluga îi era încă plină de zăpadă. Cu o sforţare, ca şi cum mâinile îi erau de o tonă fiecare, se scutură de zăpadă şi îşi miji ochii afară. Zări o lume gri, în griuri pale şi în griuri întunecate şi în negru, în care ghemotoace de ceaţă rătăceau precum fantomele.

Singurele zgomote pe care le auzea erau ţipetele îndepărtate ale spurcăciunilor de stâncă, mult mai sus, şi valurile spărgându-se de stânci, undeva mai jos.

— Iorek, strigă ea. Vocea îi era slabă şi tremurată, dar încercă din nou, însă

nimeni nu răspunse.

— Roger, încercă din nou, cu acelaşi rezultat.

Putea să fie singură pe lume, dar bineînţeles că nu era aşa niciodată.

Pantalaimon se strecură afară din hanorac sub formă de şoricel, ca să-i ţină

companie.

— Am verificat alethiometrul, spuse el, şi totul e în ordine. Nu s-a rupt nimic.

— Suntem pierduţi, Pan! plânse ea. Ai văzut spurcăciunile alea? Şi cum le-a împuşcat domnu’ Scoresby? Doamne ajută dacă mai coboară şi pe-aici…

— Mai bine am căuta nacela, spuse el, poate.

— Mai bine nu mai strigăm, spuse ea. Mai devreme am strigat, da’ mai bine nu, că dacă ne aud… Tare-aş vrea să ştiu unde suntem.

— S-ar putea să nu ne placă dacă am şti, făcu el. Am putea fi la poalele unei stânci, fără nicio putinţă de a urca, iar spurcăciunile de pe vârf să ne vadă când dispare ceaţa.

Lyra pipăi în jur, după ce se odihni câteva minute şi realiză că aterizase într-o scobitură între două stânci acoperite de gheaţă. Ceaţa îngheţată

acoperea totul, într-o parte valurile se izbeau la cinzeci de metri mai jos,

după cum se auzea şi de deasupra încă veneau ţipetele îngrozitoare ale spurcăciunilor de stâncă, deşi parcă mai slăbiseră puţin între timp. Nu vedea mai departe de doi-trei metri în întunecimea dinainte şi nici măcar ochii de bufniţă ai lui Pantalaimon nu erau de folos.

Înaintă cu greu, alunecând pe stâncile aspre, îndepărtându-se de valuri şi apropiindu-se puţin de plajă, şi nu găsi altceva decât stânci şi zăpadă, fără

nicio urmă de balon sau ocupanţii săi.

— Că doar n-au dispărut cu toţii, şopti ea.

Pantalaimon se făcuse o felină de pradă ceva mai încolo şi se întorcea cu patru saci grei de nisip rupţi, cu nisipul risipit deja îngheţat bocnă.

— Balast, spuse Lyra. Sigur l-au aruncat ca să poată zbura din nou…

Înghiţi cu greu ca să scape de nodul din gât, sau de frica din piept, sau de amândouă.

— O, Doamne, mi-e frică, spuse ea. Sper că n-au păţit nimic.

Pantalaimon veni în braţele ei, în chip de şoricel, şi se ascunse în glugă, unde nu-l putea vedea nimeni. Auzi un zgomot, ceva care zgâria stânca, şi se întoarse să vadă ce e.

— Iorek!

Însă îşi înghiţi cuvântul la loc neterminat, căci nu era deloc Iorek. Era un urs străin, înveşmântat în armură strălucitoare, pe care roua se transformase în ace de gheaţă, şi cu o pană la coif.

Ursul rămase nemişcat, la trei metri depărtare, şi Lyra gândi că era cu adevărat terminată.

Ursul deschise gura şi mugi. Un ecou se întoarse dinspre stânci şi stârni şi mai multe ţipete undeva, sus de tot. Din ceaţă mai veni un urs, şi încă unul, şi încă unul. Lyra stătu pe loc, încleştându-şi pumnii de omuleţ.

Urşii nu se mişcară până când unul din ei spuse:

— Cum te numeşti?

— Lyra.

— De unde vii?

— Din cer.

— Într-un balon?

— Da.

— Vii cu noi. Eşti prizonieră. Mişcă-te, hai.

Slăbită şi înspăimântată, Lyra începu să se împiedice de stâncile dure şi alunecoase, mergând după urs, întrebându-se cum să iasă din necaz.

În captivitate

Urşii o luară pe Lyra în sus pe stânci, unde ceaţa era şi mai deasă decât pe plajă. Strigătele spurcăciunilor de stâncă şi zgomotul valurilor erau tot mai slabe pe măsură ce urcau, iar acum singurul sunet era neîncetatul ţipăt al păsărilor de mare. Se căţărau cu greutate, în tăcere, peste stânci şi peste munţi de zăpadă şi, deşi Lyra cerceta cu ochii măriţi întunericul din jur şi-şi ciulise urechile ca să prindă vreun semn de la prietenii ei, ea putea să fi rămas singura fiinţă umană de pe Svalbard iar Iorek să fi fost omorât.

Ursul-sergent nu-i spuse nimic până când ajunseră la loc întins. Acolo se opriră. După zgomotul valurilor, Lyra gândi că ajunseseră în vârful stâncilor şi nu îndrăzni s-o ia la fugă, de teamă să nu cadă peste margine.

— Uită-te în sus, spuse ursul, pe când o adiere de vânt dădu la o parte perdeaua grea de ceaţă.

Era puţină lumină, în orice caz, însă Lyra se uită şi realiză că se găsea în faţa unei mari clădiri din piatră. Era la fel de înaltă ca cea mai înaltă parte a Colegiului Jordan, însă mult mai masivă, şi sculptată peste tot cu reprezentări de război, înfăţişându-i pe urşi victorioşi şi pe skraelingi predându-se, arătându-i pe tătari înlănţuiţi şi muncind ca sclavi în minele de foc, zepeline zburând din toate părţile lumii purtând daruri şi tributuri regelui, Iofur Raknison.

Cel puţin asta îi spunea ursul-sergent că înseamnă sculpturile acelea.

Trebuia să-l creadă pe cuvânt, pentru că fiecare proeminenţă şi fiecare margine a faţadei adânc sculptate era ocupată de gâşte de mare şi de mari lupi- de-mare care croncăneau, ţipau strident şi se roteau întruna deasupra capetelor lor, ale căror excremente acoperiseră toată clădirea cu o unsoare groasă de un alb murdar.

Urşii păreau că nu văd mizeria şi îi conduseră înăuntru prin arcada uriaşă, pe pământul îngheţat, plin de găinaţul păsărilor. Trecură printr-o o curte interioară, urcară nişte trepte înalte şi intrară prin nişte porţi, iar în fiecare loc urşi în armură îi opreau pe noii veniţi şi le cereau parola. Armura era lustruită şi lucitoare şi toţi aveau coifuri cu pene. Lyra nu se putu abţine să

nu-l compare pe fiecare urs pe care îl vedea cu Iorek Byrnison, şi întotdeauna în avantajul lui. El era mai puternic, mai graţios, iar armura lui era una adevărată, colorată de rugină, pătată de sânge, ciobită în lupte, şi nu

elegantă, emailată şi decorativă ca cele mai multe pe care le vedea acum în jurul ei.