— Am văzut-o, spuse Roger, şi m-am gândit că poate şi altele sunt ca asta aşa că am încercat să le mişc şi se ridică toate. Se ridică uite-aşa, dacă tragi de ele. Io şi cu băiatu’ ăsta, am încercat odată-ntr-o noapte, din dormitoru’
nostru, înainte să-l ia. E loc acolo şi poţi să te bagi şi să te târăşti…
— Cât de departe poţi să te târăşti prin tavan?
— Habar n-am. Noi ne-am dus doar niţel. Am zis că, la nevoie, putem să
ne-ascundem acolo, da’ cred c-o să ne găsească.
Lyra vedea locul nu ca pe o ascunzătoare, ci ca pe o autostradă. Era cel mai bun lucru pe care-l auzise de când ajunsese în locul acela. Dar nu putură
vorbi mai mult pentru că un doctor ciocăni în masă cu o lingură şi începu să vorbească.
— Copii, ascultaţi, spuse el. Ascultaţi cu atenţie. Din când în când trebuie să facem câte un exerciţiu de simulare a unui incendiu. Este foarte important ca toţi să fim îmbrăcaţi cum trebuie şi să putem ieşi afară fără să
intrăm în panică. Aşa că, în după-amiaza aceasta, vom avea alarmă falsă.
Când sună alarma trebuie să încetaţi orice activitate şi să faceţi ce spune cel mai apropiat adult de lângă voi. Să fiţi foarte atenţi unde vă duc. Acela este locul în care trebuie să ajungeţi în cazul unui incendiu adevărat.
Ei bine, gândi Lyra, asta-i o idee bună.
În prima parte a după-amiezii, Lyra şi patru alte fetiţe merseră să li se facă
testul pentru Praf. Doctorii nu spuneau că asta făceau, dar era foarte uşor de ghicit. Erau duse una câte una într-un laborator, şi, bineînţeles, s-au
speriat foarte tare; ce oribil ar fi, se gândea Lyra, dacă ar muri fără să le dea o lovitură! Dar se pare că nu aveau încă de gând să-i facă operaţia.
— Vrem să facem nişte măsurători, explică doctorul.
Era greu să vezi diferenţele dintre aceşti oameni: toţi arătau la fel în halatele lor albe, cu mapele şi pixurile în mână, iar femeile semănau şi ele foarte mult una cu alta, cu uniformele şi atitudinea lor placidă şi moartă, care le făcea să pară toate surori de sânge.
— Eu am fost măsurată ieri, spuse Lyra.
— Aa, astăzi facem alt fel de măsurători. Suie-te pe placa aceea de metal, te rog, ah, dă-ţi jos pantofii, mai întâi. Bine, ţine-ţi daimonul în braţe, dacă
vrei. Capul sus, privirea înainte, aşa, uită-te fix la luminiţa verde, aşa…
bravo, gata!
Fulgeră o lumină puternică. Doctorul o făcu să se întoarcă şi la stânga şi la dreapta, să se uite în diferite puncte şi de fiecare dată se auzea un clic şi fulgera o lumină puternică.
— Buun. Aşa, acum vino la aparatul acesta şi pune mânuţa în tubul acela, aşa, încet. Nu-ţi face nimic, hai, nu-ţi fie frică, îţi promit eu, că nu-ţi face nimic. Aşa, îndreaptă degetuţele. Gata, aşa, asta e.
— Dar ce măsuraţi? întrebă ea. Praful?
— Cine ţi-a spus despre Praf?
— O fetiţă, nu ştiu cum o cheamă. Zicea că avem Praf peste tot, dar eu nu sunt prăfuită, am făcut duş aseară.
— A, este alt fel de praf. Nu îl poţi vedea cu ochiul liber. Este un praf special. Acum strânge pumnul – bravo. Aşa, acum, dacă pipăi bine acolo, înăuntru, o să dai de ceva ca un mâner, da? L-ai găsit? Bun, acum apucă-l în mână, aşa, ce fetiţă cuminte. Acum poţi să îţi pui mânuţa cealaltă aşa, să
o laşi uşor pe globul acela de alamă. Bine, aşa. Acum o să simţi ceva ca o furnicătură mică, nu-ţi face nimic, e doar puţin curent anbaric…
Pantalaimon, în forma lui cea mai încordată şi precaută, de pisică sălbatică, făcea ture pe lângă aparat, cu ochii plini de suspiciune, oprindu-se mereu să se frece de picioarele Lyrei.
Era deja sigură că nu aveau să îi facă operaţia încă, şi, de asemenea, era sigură că deghizarea ei ca Lizzie Brooks era foarte bună, aşa că riscă o întrebare.
— De ce le tăiaţi daimonii copiilor?
— Ce? Cine ţi-a vorbit despre treaba aceasta?
— Fetiţa asta, nu ştiu cum o cheamă. A zis că le tăiaţi daimonii.
— Prostii…
Era totuşi agitat. Ea continuă:
— Pentru că îi luaţi unul câte unul şi nu se mai întorc niciodată. Şi unii cred că-i omorâţi şi alţii spun altceva, şi fetiţa asta mi-a spus că le tăiaţi…
— Nu este adevărat deloc. Atunci când luăm copii o facem pentru că este timpul ca ei să meargă în altă parte. Cresc mari. Mi-e teamă că prietena ta se ambalează prea tare. Nimic din toate astea! Nici măcar să nu te gândeşti la aşa ceva! Cine este prietena ta?
— Eu am venit abia ieri. Nu ştiu cum îl cheamă pe niciun copil.
— Cum arată?
— Am uitat. Cred că avea părul aşa, castaniu… sau şaten, parcă… habar n-am.
Doctorul se duse să vorbească încet cu sora. În timp ce cei doi stăteau de vorbă Lyra le urmări daimonii. Daimonul surorii era o pasăre frumoasă şi era la fel de lipsit de viaţă şi curiozitate ca şi câinele surorii Clara, iar al doctorului era o molie mare şi greoaie. Niciunul nu făcu o mişcare. Erau treji pentru că ochii păsării străluceau iar antenele moliei se unduiau larg, dar nu erau animaţi în niciun fel, aşa cum se aşteptase să-i vadă Lyra. Poate că, de fapt, chiar nu îi interesa să afle nimic.
