— Răspândiţi vorba printre toţi copiii, trebuie să fie gata să evadeze.
Trebuie să afle unde ţin hainele de ieşit afară şi să fie gata să le ia imediat ce le dăm semnalul. Şi trebuie să-l păstreze ca pe un secret de moarte, înţelegi?
Billy dădu din cap iar Roger spuse:
— Care-i semnalul?
— Alarma de incendiu, spuse Lyra. Când vine timpul, o s-o declanşez.
Aşteptară să fie număraţi. Dacă cineva din Comitetul de Oblaţii ar fi avut cât de puţină experienţă de lucru într-o şcoală, atunci ar fi rezolvat această
situaţie mult mai bine. Neavând un anume adult desemnat la care să se ducă, fiecare copil trebuia să fie bifat pe o listă şi, bineînţeles, nu erau în ordine alfabetică. În plus, niciunul dintre adulţi nu ştia cum să facă ordine între copii şi să menţină controlul. Aşa că acum domnea o mare confuzie chiar dacă niciun copil nu mai alerga şi nu mai ţipa.
Lyra urmărea şi înregistra tot. Nu erau deloc buni la asta. Aveau multe lacune, oamenii ăştia, bombăneau când auzeau de exerciţii în caz de incendiu, nu ştiau unde trebuie ţinute hainele pentru ieşit afară, nu reuşeau să îi facă pe copii să stea într-un şir ordonat, iar neglijenţa asta a lor putea fi folosită în avantajul ei.
Aproape că terminaseră când apăru un nou obiect care să le distragă atenţia dar care, din punctul de vedere al Lyrei, era cel mai rău posibil.
Auzi sunetul în momentul în care îl auzi toată lumea. Capetele începură să
se întoarcă şi să scruteze cerul căutând forma zepelinului al cărui motor cu gaz se auzea clar în aerul îngheţat.
Singurul noroc era că venea din direcţia opusă celei în care zburaseră
daimonii. Dar aceasta era singura uşurare. Foarte curând zepelinul începu să se zărească şi un freamăt străbătu mulţimea. Forma sa alungită şi netedă
pluti peste bulevardul de lumini, iar reflectoarele lui te orbeau din cabina de sub corpul principal.
Pilotul reduse viteza şi începu activitatea complexă de ajustare a înălţimii.
Lyra realiză la ce folosea pilonul solid de metal: bineînţeles, era un stâlp de acostare. În vreme ce adulţii încercau să-i împingă pe copii cât mai repede înăuntru, aceştia toţi privind înapoi şi arătând cu degetul spre zepelin, echipajul ridică scările şi se pregăti să lege cablurile de acostare. Motoarele făceau un zgomot infernal iar zăpada se ridica în vârtejuri în timp ce feţele pasagerilor începură să se vadă la ferestrele cabinelor.
Lyra se uită: nu era nicio îndoială. Pantalaimon se împinse în ea, se făcu pisică sălbatică şi sâsâi cu ură pentru că cea care se uita curioasă în jos era frumoasa doamnă Coulter cu maimuţoiul ei auriu în braţe.
Ghilotina de argint
Lyra îşi ascunse faţa imediat sub gluga mare de blană şi încercă să se piardă cât mai repede în îmbulzeala care se formase la uşă. Va avea destul timp mai târziu să se gândească ce să spună când vor fi faţă în faţă: mai întâi avea de rezolvat o altă problemă – cum să îşi ascundă blănurile într-un loc de unde putea să le ia fără să ceară vreo permisiune.
Dar din fericire, înăuntru domnea o aşa de mare dezordine, cu adulţii încercând să domolească hărmălaia şi să-i împingă repede pe copii înăuntru pentru a lăsa loc de trecere pentru pasagerii din zepelin, încât nimeni nu era foarte atent la ce făceau copiii. Lyra îşi scoase repede hanoracul, pantalonii şi cizmele, le legă într-o bocceluţă cât mai strânsă şi îşi făcu loc printre copii, grăbindu-se spre dormitor.
Foarte repede, trase un dulăpior spre colţ, se sui pe el şi împinse tavanul.
Placa se ridică, aşa cum spusese Roger, iar ea aruncă îmbrăcămintea şi
cizmele în spaţiul de acolo. După ce se mai gândi un moment, luă
alethiometrul din pungă şi îl ascunse în cel mai adânc buzunar al hanoracului, după care îl aruncă şi pe acesta înăuntru.
Sări jos, împinse dulăpiorul înapoi şi îi şopti lui Pantalaimon:
— Trebuie să ne prefacem că suntem proşti până când ea o să ne vadă şi apoi să spunem că am fost răpiţi. Şi nimic despre gitani sau, mai ales, despre Iorek Byrnison.
Pentru că acum Lyra îşi dădea seama că toată frica din sufletul şi mintea ei era atrasă de doamna Coulter aşa cum acul unei busole este atras de Nord.
Tuturor celorlalte lucruri pe care le văzuse, chiar şi cruzimii hidoase a interciziei, le putea face faţă; era destul de puternică. Dar gândul la faţa aceea dulce şi vocea blândă, imaginea maimuţei aurii jucăuşe era de-ajuns să îi întoarcă stomacul pe dos şi să îi taie picioarele.
Dar vin gitanii. Gândeşte-te la asta. Gândeşte-te la Iorek Byrnison. Şi nu te da de gol, îşi spuse ea şi o luă înapoi spre cantina dinspre care venea foarte mult zgomot.
Copiii se aşezau la coadă pentru a primi câte o băutură caldă, unii dintre ei încă îmbrăcaţi cu hanoracele din mătase de cărbune. Toate discuţiile se învârteau în jurul zepelinului şi pasagerului acestuia.
— Ea era – cu daimonul ei, maimuţoiul…
— Tot ea te-a luat şi pe tine?
— Mi-a zis c-o să-i scrie lu’ mami şi lu’ tati şi sunt sigur că n-a scris nimic…
— Nu ne-a spus niciodată despre copiii omorâţi. N-a spus niciodată
nimica.
— Maimoţoiu’ ăla, e cel mai rău –a prins-o pe Rarossa mea şi aproape că a omorât-o – am simţit toată slăbiciunea şi răul ăla…
Erau cu toţii la fel de speriaţi ca şi Lyra. O găsi pe Annie şi pe ceilalţi şi se aşeză.
— Fiţi atente, spuse ea, sunteţi în stare să ţineţi un secret?
— Da!
Cele trei fetiţe se întoarseră spre ea îmbujorate, aşteptând emoţionate.
