— Deci nu lasă pe nimeni să-l vadă pe Lordul Asriel?

— Nu! Niciodată! Dar îi e şi frică de Lordul Asriel, ştii. Iofur joacă un joc dificil, însă e deştept. A făcut ce voiau amândoi. L-a ţinut pe Lordul Asriel izolat, s-o mulţumească pe doamna Coulter şi l-a lăsat pe Lordul Asriel să

primească orice echipament doreşte, ca să-i facă şi lui pe plac. Echilibrul ăsta n-o să dureze. E instabil. Să mulţumeşti ambele părţi. E? Situaţia o să

se prăbuşească destul de curând. Ştiu bine lucrurile astea.

— Chiar? spuse Lyra cu mintea în altă parte, gândindu-se furioasă la ceea ce bătrânul tocmai spusese.

— Da. Limba daimonului meu poate gusta probabilităţile, ştii.

— Da, şi daimonul meu la fel. Când ne dau de mâncare, Profesore?

— Mâncare??

— Trebuie să ne dea ceva de mâncare o dată şi-o dată, altfel o să murim de foame. Şi mai sunt şi nişte oase pe jos. Sper că sunt oase de focă, nu?

— Focă… Nu ştiu. Poate.

Lyra se ridică şi pipăi drumul către uşă. Evident, nu exista niciun mâner, nicio gaură a cheii iar uşa se închidea atât de bine şi sus şi jos încât nu se vedea nicio lumină, îşi lipi urechea de ea, însă nu auzi nimic. În spatele ei, bătrânul mormăi ceva în barbă şi se întoarse obosit pe cealaltă parte. Lyra auzi zdrăngănitul lanţului şi, imediat după aceea îl auzi sforăind.

Pipăi din nou drumul către bancă. Pantalaimon, obosit să tot facă lumină, se transformase în liliac, ceea ce i se potrivea foarte bine: zbura de jur împrejur scoţând ţipete înfundate, în timp ce Lyra stătea aşezată şi-şi rodea o unghie.

Dintr-o dată, fără niciun avertisment, îşi aminti despre ce vorbea Profesorul Palmerian în Camera de Odihnă, cu atâta vreme în urmă. Un gând n-o lăsa în pace de când Iorek Byrnison îi menţionase pentru prima dată numele lui Iofur, şi acum revenea: ceea ce-şi dorea Iofur Raknison mai mult decât orice, spusese Profesorul Trelawney, era un daimon.

Bineînţeles, nu pricepuse ce voia el să zică; în loc să spună cuvântul în engleză, el folosise cuvântul panserbørn, aşa că nu îşi dăduse seama că

vorbea despre urşi şi ea habar n-avea că Iofur Raknison nu-i om. Un om ar fi avut, oricum, un daimon, aşa că n-avea nicio noimă.

Acum, însă, era clar. Tot ce auzise despre regele-urs ducea în acelaşi loc: puternicul Iofur Raknison nu dorea altceva decât să fie om, cu un daimon al lui.

Pe când se gândea la toate acestea, îi veni în minte un plan: un mod de a-l face pe Iofur Raknison să facă ceea ce, în mod normal, n-ar fi făcut niciodată, un mod de a-i reda lui Iorek Byrnison tronul care-i revenea de drept, în cele din urmă un mod de a ajunge la locul în care-l duseseră pe Lordul Asriel, şi de a-i da alethiometrul.

Ideea plutea şi pâlpâia delicat, ca un balon de săpun, şi nu îndrăzni nici măcar să se uite direct la ea, să nu se spargă. Ştia, totuşi, care e felul de-a fi al ideilor, aşa că o lăsă să pâlpâie şi se uită în altă parte, gândindu-se la altceva.

Aproape aţipise când zăvorul fu tras şi uşa se deschise. Lumina năvăli înăuntru iar Lyra sări direct în picioare, cu Pantalaimon ascuns în buzunar.

De îndată ce ursul-gardian se aplecă să apuce halca de carne de focă şi s-o arunce înăuntru, Lyra ajunse lângă el, şi-i spuse:

— Du-mă la Iofur Raknison. O să dai de belea dacă nu mă duci. E foarte urgent.

Ursul aruncă halca din fălci şi se uită în sus. Nu era uşor să citeşti expresia unui urs, însă părea nervos.

— E vorba de Iorek Byrnison, spuse ea repede. Ştiu ceva despre el, iar regele trebuie să afle.

— Spune-mi ce e şi o să-i transmit mesajul, spuse ursul.

— N-ar fi corect ca altcineva să afle înaintea regelui, spuse ea. Îmi pare rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă, însă vezi, e o regulă care spune că regele trebuie să afle primul.

Poate că ursul era încet la minte. În orice caz, făcu o pauză, după care aruncă bucata de carne în celulă şi abia apoi spuse:

— Foarte bine. Vino cu mine.

O scoase la aer, şi ea îi fu recunoscătoare. Ceaţa se ridicase şi stelele sclipeau deasupra zidurilor înalte ale curţii. Gardianul o încredinţă unui alt urs, care veni să-i vorbească.

— Nu poţi să-l vezi pe Iofur Raknison când vrei tu, spuse el. Trebuie să

aştepţi până vrea el să te primească.

— Dar ce vreau eu să-i spun e urgent, spuse ea. E despre Iorek Byrnison.

Sunt sigură că Maiestatea Sa ar vrea să afle, însă în acelaşi timp nu pot să

spun nimănui altcuiva, nu înţelegeţi? N-ar fi politicos. S-ar supăra tare de tot dacă n-am fi politicoşi.

Ceea ce tocmai spusese păru să aibă destulă greutate încât să-l dezorienteze pe urs şi să-l reducă la tăcere. Lyra era sigură că felul în care vedea lucrurile era corect: Iofur Raknison introducea atât de multe reguli noi încât niciunul din urşi nu era sigur încă de felul în care ar fi trebuit să se poarte, iar ea putea exploata această nesiguranţă pentru a ajunge la Iofur.

Aşa că ursul se retrase să se consulte cu ursul de mai sus, şi, într-un târziu, Lyra fu condusă din nou în Palat, însă la Statul Major de data asta. Nu era mai curat şi, de fapt, aerul era şi mai greu de respirat decât în celulă, fiindcă toate duhorile naturale fuseseră acoperite cu un strat gros de parfum greţos. Fu lăsată să aştepte pe coridor, apoi într-o anticameră, apoi lângă o uşă mare, în timp ce urşii discutau şi se certau şi alergau de colo-colo. Avu timp să analizeze decoraţiunile absolut ridicole: pereţii erau plini de stucaturi din ghips aurit, care se dezlipeau deja sau se fărâmiţau de atâta umezeală iar covoarele înflorate erau îmbâcsite de jeg.

În final, uşa cea mare se deschise din interior. O explozie de lumină de la o jumătate de duzină de candelabre, un covor de un roşu aprins şi tone de parfum greţos plutind în aer, feţele unei duzini de urşi, ba poate chiar mai mult, toţi uitându-se la ea, niciunul în armură însă fiecare cu câte un element decorativ: un lanţ de aur, o pălărie din pene purpurii, o eşarfă

violetă. În mod curios, camera era ocupată şi de păsări; chire-de-baltă şi mari lupi-de-mare se cocoţau pe cornişa de ghips şi se năpusteau apoi în jos pentru a înşfăca bucăţi de peşte care le căzuseră din cuiburile din candelabru.

Pe un piedestal la capătul îndepărtat al camerei se înălţa un tron impunător.

Era făcut din granit, ca să pară puternic şi masiv, însă, ca multe alte lucruri din palatul lui Iofur, era decorat cu festoane şi pampoane de ghips superelaborate care arătau ca nişte zorzoane împodobind vârful unui munte.

Pe tron şedea cel mai mare urs pe care-l văzuse vreodată. Iofur Raknison era chiar mai înalt şi mai masiv decât Iorek, iar faţa îi era mult mai mobilă

şi mai expresivă, cu un soi de aer uman pe care nu-l văzuse niciodată la Iorek. Când Iofur se uită la ea i se păru că vede privirea unui bărbat, genul de bărbat pe care îl întâlnise la doamna Coulter, un politician abil, obişnuit cu puterea. Purta un lanţ gros de aur în jurul gâtului, cu o piatră preţioasă

masivă atârnând de el iar ghearele – cam de doisprezece centimetri lungime – erau acoperite cu foiţă de aur. Efectul era de putere enormă, de

energie şi de îndemânare. Era îndeajuns de mare ca să poarte excesul absurd de decoraţiuni; pe el nu părea ridicol ci barbar şi magnific.

Se dădu un pas înapoi de frică. Deodată, ideea ei păru prea plăpândă ca să

poată fi exprimată în cuvinte.

Însă se apropie puţin, căci trebuia s-o facă, şi apoi văzu că Iofur ţinea ceva pe genunchi, cum ar fi ţinut un om o pisică în poală – sau un daimon.

Era o păpuşă mare din paie, un manechin cu o faţă stupidă şi inexpresivă

de om. Era îmbrăcată aşa cum s-ar fi îmbrăcat doamna Coulter şi semăna de departe cu ea. Se prefăcea că are un daimon. Atunci Lyra ştiu că e în siguranţă.

Se apropie de tron şi se înclină foarte adânc, cu Pantalaimon foarte tăcut şi cuminte în buzunar.

— Omagiile noastre, mare Rege, spuse ea calm. De fapt, omagiile mele, nu ale lui.