până când vârful devenea o armă mortală în sine. Lyra privea şi i se făcea din ce în ce mai rău la stomac, pentru că Iorek Byrnison nu avea parte de aşa o atenţie. La ora aceea probabil că se făceau aproape douăzeci şi patru de ore de când mărşăluia pe gheaţă fără încetare şi fără niciun fel de hrană.

Poate că fusese rănit în cădere. Şi ea îl vârâse în bătălia asta fără ca el să

ştie. La un moment dat, după ce Iofur Raknison îşi testă ascuţişul ghearelor pe o morsă proaspăt ucisă, jupuindu-i pielea ca pe hârtie, şi puterea loviturilor lui distrugătoare pe craniul morsei (din două lovituri ţeasta se crăpase ca o coajă de ou), Lyra trebui să-şi ceară scuze de la Iofur şi să se ascundă într-un colţ ca să poată plânge de frică.

Chiar şi Pantalaimon, care în mod normal putea s-o înveselească, nu mai putu spune nimic încurajator. Tot ce mai putea ea să facă era să consulte alethiometrul: e la o oră depărtare, îi spuse, şi, din nou, trebuie să aibă

încredere în el. Şi (asta era mai greu de descifrat), Lyra se gândi chiar că o dojenise fiindcă pusese aceeaşi întrebare de două ori.

Zvonul se răspândise deja printre urşi şi toate laturile câmpului de bătaie erau extrem de aglomerate. Urşii de rang înalt aveau cele mai bune locuri şi un separeu special era dedicat ursoaicelor, printre care, bineînţeles, nevestele lui Iofur. Lyra era extrem de curioasă să afle cum sunt ursoaicele, pentru că ştia atât de puţin despre ele, însă nu mai era vreme să-şi pună

astfel de întrebări. Alese să stea în apropierea lui Iofur Raknison şi să

privească cum urşii-curteni din jurul său îşi etalau gradele în faţa urşilor obişnuiţi de mai încolo. Încercă să ghicească semnificaţia diferitelor pene, insigne şi simboluri pe care toţi le purtau. Unii din urşii cu gradul cel mai înalt, observă ea, purtau cu ei păpuşi care semănau cu daimonul-din-zdrenţe al lui Iofur, încercând probabil să-l linguşească astfel, imitând moda pe care el o lansase. Observă cu încântare sardonică cum, atunci când văzură că Iofur îşi aruncase păpuşa de paie, nu mai ştiură ce să facă

cu ale lor. Să le arunce? Căzuseră oare în dizgraţie? Cum oare să se poarte?

Începea să înţeleagă că asta era atitudinea predominantă la curte. Nu erau siguri ce anume erau de fapt.

Nu erau ca Iorek Byrnison, puri şi absolut siguri, ci purtau cu ei un mare şi constant semn de întrebare, uitându-se unii la alţii şi la Iofur.

Apoi se uitară şi la ea, cu o curiozitate vădită. Rămase cu modestie lângă

Iofur şi nu spuse nimic, lăsând ochii în jos ori de câte ori un urs se uita la ea.

Ceaţa se ridicase deja şi aerul era curat. Ca din întâmplare, scurta ridicare a întunericului spre amiază coincise cu momentul în care Lyra gândi că Iorek urma să sosească. Stătea tremurând pe o mică ridicătură de zăpadă

bătătorită la marginea câmpului de bătaie şi se uita în sus spre cerul slab luminat, dorindu-şi din toată inima să zărească un stol de forme negre, elegante şi zdrenţuite care să vină s-o ia de acolo. Sau să vadă oraşul ascuns al Aurorei, unde ar putea să se plimbe fără teamă de-a lungul marilor bulevarde, în plin soare. Sau să vadă braţele largi ale lui Ma Costa, să simtă aromele îmbietoare de carne şi de bucătărie care te înconjurau în prezenţa ei…

Se trezi plângând. Lacrimile îi îngheţau aproape în secunda în care se formau, şi le şterse cu mare greutate. Îi mai era şi teamă. Urşii, care nu plângeau, nu înţelegeau ce i se întâmpla: era un proces tipic omenesc, fără

rost. Şi, bineînţeles că Pantalaimon nu putea s-o consoleze aşa cum ar fi făcut-o în mod normal, deşi ea îl ţinea strâns în buzunar iar el, în formă de şoricel, îi mângâia degetele.

În spatele ei, fierarii făceau ultimele aranjamente la armura lui Iofur Raknison. El se ridică în picioare ca un imens turn de metal, strălucind în oţel lustruit, plăcile fin lucrate fiind legate cu sârmuliţe de aur. Coiful îi apăra partea de sus a capului într-o carapace lucitoare gri-argintie, cu deschizături adânci pentru ochi iar partea de jos a corpului era protejată de o cămaşă strâmtă de zale. Doar când văzu toate acestea Lyra îşi dădu seama că îl trădase pe Iorek Byrnison, fiindcă Iorek n-avea nimic asemănător. Armura îi proteja doar spatele şi părţile laterale. Se uită la Iofur Raknison, atât de lucios şi de puternic şi simţi o mare slăbiciune înăuntru, un fel de vină amestecată cu teamă. Spuse:

— Scuzaţi-mă, Maiestatea Voastră, dacă vă amintiţi ce vă spuneam mai devreme…

Vocea-i tremurătoare şi subţire străbătu cu greu aerul. Iofur Raknison îşi întoarse prea puternicul cap, distras de la ţinta pe care trei urşi o ţineau în faţa lui ca să o doboare cu ghearele sale perfecte.

— Da? Da?

— Vă amintiţi că am spus că ar fi mai bine să merg şi să-i vorbesc mai întâi lui Iorek Byrnison şi să mă prefac…

Înainte să-şi termine fraza, se auzi un strigăt de la urşii din turnul de veghe.

Toţi ceilalţi înţeleseră ce însemna şi îl preluară cu un entuziasm triumfător.

Îl văzuseră pe Iorek.

— Vă rog? spuse Lyra grăbit. O să-l păcălesc, veţi vedea.

— Da, da. Mergi acum. Mergi şi încurajează-l!

Iofur Raknison abia dacă mai putea vorbi de atâta entuziasm şi avânt.

Lyra se retrase de lângă el şi traversă câmpul gol de bătălie, lăsând urma paşilor săi mici în zăpadă, iar urşii din latura cea mai îndepărtată îi făcură

loc să treacă. În timp ce corpurile lor masive se dădeau greoi la o parte, orizontul se deschise, sumbru în lumina palidă. Unde era Iorek Byrnison?

Nu vedea nimic, însă turnul de pază era înalt şi ei puteau vedea ceea ce ei îi rămânea încă ascuns. Tot ce putea să facă era să meargă mai departe prin zăpadă.

El o văzu înainte ca ea să îl vadă. Cu un salt care declanşă un zdrăngănit puternic de metale şi stârni o furtună de zăpadă, Iorek Byrnison ajunse lângă ea.

— Oh, Iorek! Am făcut un lucru îngrozitor. Dragule, va trebui să te lupţi cu Iofur Raknison şi nu eşti pregătit – eşti obosit şi flămând iar armura…

— Ce lucru îngrozitor?

— I-am spus că vii, fiindcă citisem în cititorul de simboluri, iar el e disperat să fie ca un om şi să aibă un daimon, pur şi simplu disperat. Aşa că

l-am păcălit şi l-am făcut să creadă că eu sunt daimonul tău şi că o să te părăsesc şi o să fiu daimonul lui, însă el trebuie să se bată cu tine ca să se întâmple asta. Fiindcă altfel, Iorek, dragule, nu te-ar fi lăsat niciodată să te lupţi cu el, ţi-ar fi dat foc înainte de a te apropia…

— L-ai păcălit pe Iofur Raknison?

— Da. L-am făcut să fie de acord să se lupte cu tine în loc să te omoare pur şi simplu ca pe un paria, iar învingătorul va fi regele urşilor. A trebuit să

fac asta pentru că…

— Belacqua? Nu. Te numeşti Lyra Silvertongue (Limbă de argint), spuse el. Să mă lupt cu el e tot ceea ce îmi doresc. Vino, micul meu daimon.

Se uită la Iorek Byrnison în armura lui bătucită, avântat şi feroce, şi simţi cum inima îi iese afară din piept de mândrie.

Păşiră împreună spre palatul ruină al lui Iofur, unde câmpul de bătaie se întindea la piciorul zidurilor. Urşii se adunară la parapete, feţe albe se iţiră

la fiecare fereastră iar formele lor greoaie formau un zid dens de un alb

ceţos, marcat doar de punctele negre ale ochilor şi nasurilor. Cele mai apropiate se mişcau în lături, formând două şiruri printre care treceau Iorek Byrnison şi daimonul său. Ochii tuturor urşilor erau fixaţi pe ei.

Iorek se opri pe câmpul de bătaie în faţa lui Iofur Raknison. Regele coborî de pe ridicătura de zăpadă bătătorită şi cei doi urşi se aflară faţă în faţă, despărţiţi doar de câţiva paşi.

Lyra era atât de aproape de Iorek încât putu să observe tremurul ce-l cuprinsese, ca un dinam uriaş care genera forţe anbarice nebănuite. Îl atinse uşor pe gât, la marginea căştii şi spuse:

— Luptă, Iorek, dragul meu, luptă. Tu eşti adevăratul rege, el nu-i. El e un nimic.

Apoi se dădu la o parte.

— Urşi! urlă Iorek Byrnison. Ecoul se izbi de pereţii palatului şi zburătăci păsările din cuiburi. El continuă:

— Termenii acestei lupte sunt următorii. Dacă Iofur Raknison mă omoară, atunci el va fi rege pentru totdeauna, liber de provocări sau dispute. Dacă