— Ce s-a întâmplat cu domnul Scoresby? spuse Lyra în timp ce ceilalţi aşteptau. Şi cu vrăjitoarele?

Vrăjitoarele au fost atacate de un alt clan vrăjitoresc. Nu ştiu dacă ceilalţi erau aliaţii tăietorilor de copii, însă patrulau pe ceruri în grupuri mari şi atacau pe timp de furtună. Nu văd ce s-a întâmplat cu Serafina Pekkala. Cât despre Lee Scoresby, balonul s-a ridicat din nou după ce am căzut cu băiatul, luându-l cu el. Cititorul de simboluri îţi va spune care le-a fost soarta.

Un urs trase o sanie pe care fumega un cazan de cărbune şi aruncă o ramură răşinoasă în mijlocul lui. Ramura se aprinse imediat, şi la lumina ei Lyra îşi întoarse mâinile către alethiometru şi întrebă despre Lee Scoresby.

Află că era încă în zbor, purtat de vânturi către Novaia Zemlea, că nu fusese rănit de spurcăciunile de stâncă şi că alungase celălalt clan de vrăjitoare.

Lyra îi spuse lui Iorek şi el dădu satisfăcut din cap.

— Dacă e în aer, e în siguranţă, spuse el. Dar doamna Coulter?

Răspunsul era complicat, acul sărea de la simbol la simbol, într-o înşiruire care o lăsă pe Lyra pe gânduri o bună bucată de vreme. Urşii erau curioşi, însă se abţineau datorită respectului pe care i-l purtau lui Iorek Byrnison şi el Lyrei, aşa că Lyra şi-i scoase din minte şi se cufundă din nou în transa alethiometrică.

Înlănţuirea simbolurilor, de îndată ce descoperi tiparul, era descurajatoare.

— Spune că e… Că a auzit că noi zburam într-aici, şi a încărcat un zepelin de transport cu mitraliere – cred că asta e – şi zboară către Svalbard chiar acum. Nu ştie ea de Iofur Raknison c-a fost doborât, bine-nţeles, da’ va şti curând fiindcă… Da, fiindcă nişte vrăjitoare o să-i spună, iar ele o să afle de la spurcăciunile de stâncă. Aşa că, mă gândesc, sunt spioni peste tot în aer, Iorek. Venea să… pretindă că îl ajută pe Iofur Raknison, însă de fapt venea să ia puterea, cu un regiment de tătari care ă-vine pe mare, şi o să fie aici în vreo două zile.

— Şi de îndată ce va putea, se va duce acolo unde Lordul Asriel e ţinut prizonier, şi o să-l omoare. Pentru că… Acuma e din ce în ce mai clar: ceva ce nu înţelesesem înainte, Iorek! De ce vrea ea să-l omoare pe Lordul Asriel: pentru că ştie ce vrea el să facă, şi se teme, şi vrea să facă ea lucrul ăla singură şi să preia controlul înaintea lui… Trebuie să fie oraşul din cer, sigur asta el încearcă să ajungă acolo prima! Şi acum îmi mai spune ceva…

Se aplecă peste instrument, concentrată furios în timp ce acul ţintea când într-o parte, când în alta. Se mişca mult prea rapid ca să-l urmăreşti: Roger, privind peste umărul ei nu vedea nici măcar când se oprea şi n-auzea decât un dialog rapid şi în şoaptă între degetele Lyrei întorcând limbile şi acul care răspundea, un limbaj la fel de uimitor de nefiresc precum Aurora.

— Da, spuse ea în final, lăsând instrumentul în poală, clipind des şi oftând în timp ce se trezea din profunda concentrare. Da, înţeleg ce spune. Iar mă

caută. Doreşte ceva ce am eu, pentru că şi Lordul Asriel îl vrea. Au nevoie de el pentru această… Pentru acest experiment, orice ar fi el…

Se opri aici, să inspire adânc. Ceva o neliniştea şi nu ştia ce anume. Era sigură că acest ceva atât de important era chiar alethiometrul fiindcă, la urma urmei, doamna Coulter chiar îl dorise, ce altceva ar putea fi? Şi, totuşi, nu era, pentru că alethiometrul avea un alt fel de a se referi la el însuşi, şi acum nu o făcuse.

— Presupun că e vorba de alethiometru, spuse ea nefericită. E ceea ce am crezut de la bun început. Trebuie să-l duc Lordului Asriel înainte ca ea să

pună mâna pe el. Dacă ea pune mâna pe el, suntem morţi.

Pe când spunea acestea se simţi atât de obosită, atât de slăbită până-n măduva oaselor şi atât de tristă încât ar fi fost o uşurare să moară. Însă

exemplul lui Iorek nu o lăsa să admită acest lucru. Puse alethiometrul deoparte şi se ridică dreaptă.

— Cât de departe e ea? spuse Iorek.

— Doar la câteva ore. Presupun că ar trebui să duc alethiometrul Lordului Asriel cât de repede pot.

— Voi merge cu tine, spuse Iorek.

Ea nu se împotrivi. În timp ce Iorek dădea ordine şi organiza o patrulă

înarmată care să o însoţească în ultima parte a călătoriei ei spre nord, Lyra şezu nemişcată, conservându-şi energia. Simţea că pierduse ceva din ea în timpul ultimei citiri. Închise ochii şi adormi dar de îndată o treziră şi plecară.

Întâmpinarea Lordului Asriel

Lyra călărea un urs tânăr şi puternic, iar Roger un altul, în timp ce Iorek păşea neobosit înainte. O trupă armată cu un aruncător de flăcări îi urma în ariergardă.

Drumul era lung şi greu. Interiorul ţinutului Svalbard era friguros şi muntos, cu piscuri dezordonate şi creste ascuţite, tăiate adânc de ravene şi văi abrupte. Lyra îşi aminti de săniile uşor alunecătoare ale gitanilor în drum spre Bolvangar: cât de uşoară şi confortabilă îi părea acum călătoria!

Aerul era aici mult mai rece şi mai pătrunzător decât orice experimentase ea înainte, sau poate că ursul pe care-l călărea nu mergea la fel de lin ca Iorek, sau poate că era obosită până-n măduva oaselor. În orice caz, se deplasau cu greutate.

Ştia prea puţin încotro se îndreptau, sau cât de departe era acel loc. Tot ce ştia era ceea ce îi spusese ursul mai în vârstă, Søren Eisarson, în timp ce pregăteau aruncătorul de flăcări. El participase la negocierile cu Lordul Asriel în legătură cu termenii prizonieratului său, şi îşi amintea foarte bine.

La început, spunea el, urşii din Svalbard au crezut că Lordul Asriel nu-i cu nimic diferit de oricare din ceilalţi politicieni, regi sau răufăcători care

fuseseră exilaţi pe insula lor sumbră. Prizonierii erau importanţi, altfel ar fi fost omorâţi de poporul lor. Ar fi putut fi însă de folos urşilor într-o zi, dacă balanţa politicii s-ar fi schimbat şi ei s-ar fi întors să conducă propriile lor ţări, aşa că urşii ar fi putut fi răsplătiţi dacă nu-i tratau cu cruzime sau fără respect.

Aşa că Lordul Asriel găsi pe Svalbard condiţii nici mai bune nici mai rele decât ale celorlalte sute de exilaţi. Anumite lucruri îi făcuseră pe gardienii lui să fie mai atenţi cu el decât cu oricare alt prizonier pe care-l avuseseră.

Un aer de mister şi un pericol spiritual înconjurau orice avea legătură cu Praful; cei care îl aduseseră acolo erau în mod clar cuprinşi de panică, şi mai erau şi întâlnirile private ale doamnei Coulter cu Iofur Raknison.

În afară de asta, urşii nu întâlniseră niciodată până atunci ceva care să

semene cu natura nobilă, arogantă şi impunătoare a Lordului Asriel. Îl dominase şi pe Iofur Raknison, cu argumente puternice şi elocvente, şi-l convinsese pe ursul-rege să îl lase să-şi aleagă singur locul exilului.

Primul care-i fusese alocat era la o înălţime prea mică, spusese el. Avea nevoie de un loc înalt, deasupra fumului şi deasupra agitaţiei minelor de foc şi a fierarilor. Le dăduse urşilor un plan al locuinţei pe care o dorea şi le spusese unde voia să fie amplasată. Îi mitui chiar cu aur, îl flată şi îl intimidă pe Iofur Raknison şi, cu o uimitoare bunăvoinţă, urşii se apucară

de lucru. În cele din urmă ridicară o casă pe un promontoriu cu faţa spre nord: un loc spaţios şi solid, cu şemineuri în care ardeau blocuri mari de cărbuni scoase de urşi din adâncuri, cu ferestre mari din sticlă adevărată.

Acolo locuia el, un prizonier care se comporta ca un rege.

Apoi se porni să adune materiale pentru un laborator.

Cu o concentrare furioasă trimisese după cărţi, instrumente, substanţe chimice, tot felul de unelte şi echipamente. Cumva, reuşise să le adune, dintr-o sursă sau alta, unele pe faţă, altele aduse în ascuns de vizitatorii la care îi convinsese că are dreptul. Pe căi terestre, maritime sau aeriene, Lordul Asriel îşi adună materialele şi, în şase luni de la intrarea sa în captivitate, avu tot echipamentul pe care-l dorea.

Şi aşa începu să lucreze, să gândească, să planifice şi să calculeze, aşteptând lucrul acela de care mai avea nevoie pentru a-şi finaliza sarcina ce îngrozise atât Comitetul de Oblaţii. Se apropia din ce în ce mai mult, cu fiecare minut ce trecea.

Prima oară când Lyra văzu închisoarea tatălui fu atunci când Iorek Byrnison se opri la poalele unei creste şi le spuse copiilor să se mişte şi să

se întindă pentru că li se făcuse prea frig şi erau în pericol să îngheţe.

— Ia uită-te în sus, spuse el.

O pârtie largă de stânci prăvălite şi de gheaţă, în care se tăiase o cărare temeinic curăţată, ducea către un pisc ce se profila pe cer. Nu era Aurora, însă stelele străluceau ca nişte briliante. Piscul se înălţa întunecat şi sterp, însă pe vârf se afla o clădire spaţioasă care răspândea generos lumina de jur împrejur: nu mai era pâlpâirea intermitentă a lămpilor de seu, nici albul tăios al reflectoarelor anbarice, ci strălucirea cremoasă şi caldă a gazelor de naftalină.

Ferestrele de la care venea lumina arătau şi ele puterea formidabilă a Lordului Asriel. Sticla era costisitoare iar prezenţa ei în foi mari aducea cu generozitate căldură pe aceste latitudini neprietenoase. Folosirea sticlei aici era un semn mult mai puternic de bunăstare şi influenţă decât vulgarul palat al lui Iofur Raknison.

Se urcară pentru ultima dată în spatele urşilor iar Iorek îi conduse în sus pe pârtie, înspre casă. Era o curte ascunsă sub zăpadă, înconjurată de un zid jos, şi când Iorek deschise poarta auziră cu toţii un clopoţel sunând undeva în interiorul clădirii.

Lyra coborî. Abia mai putea să stea în picioare. Îl ajută şi pe Roger să se dea jos şi, sprijinindu-se unul pe celălalt, copiii îşi croiră drum, împleticindu-se şi poticnindu-se, către scările ce duceau la uşă.

Oh, ce cald trebuia să fie în casă! Şi ce linişte, ce pace!

Se ridică să apuce mânerul clopoţelului însă, înainte să-l atingă, uşa se deschise. În spate era un vestibul mic, slab luminat, menit să ţină aerul cald înăuntru iar sub lampă stătea o siluetă pe care o recunoscu: era servitorul Lordului Asriel, Thorold, împreună cu Anfang, daimonul-doberman.

Lyra îşi trase cu greutate gluga jos.