— Nu, nu ştii. Ia mergi la raftul din spatele biroului şi adu-mi Biblia.

Lyra aşa făcu şi îi dădu cartea mare şi neagră tatălui ei.

— Ţi-aminteşti povestea cu Adam şi Eva?

— Bine’nţeles, spuse ea. Ea nu trebuia să mănânce din fruct şi şarpele a ispitit-o şi ea l-a mâncat.

— Şi după aceea ce s-a întâmplat?

— Aăă… Au fost alungaţi. Dumnezeu i-a alungat din grădină.

— Dumnezeu le spusese să nu mănânce fructul căci altfel vor muri. Ţi-aminteşti, ei erau goi în grădină, erau ca nişte copii, daimonii lor puteau lua orice formă voiau. Dar iată ce s-a întâmplat.

Deschise la Capitolul Trei din Facerea şi citi:

„Iar femeia a zis către şarpe: Noi putem mânca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu:

«Din el să nu mâncaţi şi nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi daimonii voştri vor lua forma lor adevărată şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul.» Şi femeia a văzut că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre dezvăluirea adevăratei forme a daimonului a luat din roada lui şi a mâncat i i-a dat şi bărbatului său care era cu ea, şi el a mâncat. Atunci amândurora li s-au deschis ochii şi au văzut adevărata formă a daimonilor lor şi le-au vorbit.

Dar când bărbatul şi femeia îşi cunoscură daimonii, atunci ştiură că o mare schimbare venise asupra lor, căci până atunci păruse că erau una cu toate creaturile cerului şi pământului şi nu era nicio diferenţă între ele: Şi au văzut diferenţa şi au cunoscut binele şi răul; şi li s-a făcut ruşine şi au cusut frunze de smochin să le acopere goliciunea…“

Închise cartea.

— Şi aşa a pătruns păcatul în lume, spuse el, păcatul, şi ruşinea, şi moartea.

A apărut când daimonii lor au luat o formă fixă.

— Dar… Lyra se luptă să găsească cuvintele pe care le căuta. Dar nu-i adevărat, nu-i aşa? Nu e adevărat cum e chimia sau ingineria, nu e felul ăla de adevăr? Nu au fost într-adevăr un Adam şi-o Evă? Învăţatul Cassington mi-a spus că e un fel de poveste.

— Bursa Cassington este în mod tradiţional dată unui liber-cugetător.

Funcţia lui este să pună la încercare credinţa învăţaţilor. Bineînţeles că aşa a spus. Însă gândeşte-te la Adam şi Eva ca la un număr imaginar, cum ar fi rădăcina pătrată a lui minus unu: nu poţi niciodată vedea o dovadă concretă

că există, însă dacă o incluzi în ecuaţii, poţi să calculezi tot felul de chestii care n-ar putea fi imaginate fără ea. În orice caz, asta e ceea ce Biserica a propovăduit mii de ani. Şi când Rusakov a descoperit Praful, în sfârşit apăruse o dovadă fizică despre faptul că ceva se întâmplă atunci când inocenţa se transformă în experienţă. Întâmplător, şi Biblia ne-a dat numele de Praf. Mai întâi s-au numit particulele Rusakov, însă în curând cineva a scos la iveală un verset curios, spre sfârşitul Capitolului Trei din Facerea, în care Dumnezeu îl blestemă pe Adam pentru că a mâncat din fruct.

Deschise din nou Biblia şi îi arătă Lyrei. Ea citi:

„Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat: căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“

Lordul Asriel spuse:

— Învăţaţii Bisericii au fost mereu confuzi în traducerea acestui verset.

Unii spun că ar trebui să fie citit nu „în praf te vei întoarce“ ci că „vei fi supus prafului“, iar alţii spun că întregul vers este un fel de joc cu cuvintele

„pământ“ şi „praf“ şi de fapt înseamnă că Dumnezeu îşi admite propria natură ca fiind parţial păcătoasă. Nimeni nu e de acord. Nimeni nu poate, pentru că textul este alterat. Însă era un cuvânt prea bun ca să fie irosit, aşa că de aceea particulele au început să fie cunoscute drept Praf.

— Da’ Coblerii? întrebă Lyra.

— Comitetul de Oblaţii… Gaşca lui maică-ta. A fost deşteaptă că a simţit şansa de a-şi înfiinţa propria-i bază de putere, e o femeie deşteaptă şi îndrăznesc să spun că ţi-ai dat seama. Magisteriumului îi convine să

permită ca tot felul de agenţii să înflorească. Pot să le întărâte pe unele împotriva celorlalte; dacă una câştigă, pot să pretindă că au sprijinit-o tot timpul, iar dacă pierde, pot să pretindă că era un renegat, care niciodată nu fusese cu adevărat acceptat. Vezi tu, mamei tale i-a plăcut întotdeauna puterea. La început a încercat s-o obţină pe căi normale, prin căsătorie, însă

treaba asta n-a mers, după cum cred c-ai aflat. Aşa că s-a întors către Biserică. Normal că nu putea să aleagă calea pe care ar fi putut-o lua un bărbat – preoţia şi aşa mai departe – trebuia să fie o cale neortodoxă, trebuia să înfiinţeze propriul ei ordin, propriile-i canale de influenţă şi să

lucreze prin ele. A fost o mişcare bună că s-a specializat în Praf. Toată

lumea era speriată de Praf, nimeni nu ştia ce să facă şi când ea s-a oferit să

conducă o investigaţie, Magisterium-ul a fost atât de uşurat încât au sprijinit-o cu bani şi resurse de tot felul.

— Dar ei tăiau… Lyra nu reuşea s-o spună, vorbele i se înecau în gură. Ştii ce făceau! De ce i-a lăsat Biserica să facă una ca asta?

— Exista un precedent. Ceva similar se întâmplase şi înainte. Ştii ce înseamnă cuvântul castrare? Înseamnă înlăturarea organelor sexuale ale unui băiat astfel încât niciodată nu va dezvolta caracteristicile unui bărbat.

Un castrato îşi păstrează vocea subţire toată viaţa lui, şi de aceea Biserica a îngăduit acest lucru atât de util pentru muzica bisericească. Unii castrati au devenit mari cântăreţi, minunaţi artişti. Mulţi au devenit obezi, bărbaţi doar pe jumătate. Unii au murit din cauza efectelor operaţiei. Însă Biserica nu se înfiorează la ideea unei mici tăieturi, vezi tu. Exista un precedent. Şi aceasta era mult mai igienică decât metodele vechi, când n-aveau anestezice sau bandaje sterile sau îngrijire medicală adecvată. Era blândă

prin comparaţie.

— Nu e! spuse Lyra îngrozită. Nu e!

— Nu, bineînţeles că nu. De aceea au trebuit să se ascundă în îndepărtatul Nord, în întuneric şi obscuritate. Şi de aceea Biserica a fost fericită să aibă

pe cineva ca mama ta pentru acest lucru. Cine ar fi pus la îndoială pe cineva atât de fermecător, atât de influent, atât de dulce şi de rezonabil?

Însă pentru că era un fel obscur şi neoficial de operaţie, ea era şi persoana pe care Magisterium-ul ar fi putut-o nega, la nevoie.

— Dar a cui a fost la început ideea să facă tăierea?

— A ei. A presupus că cele două lucruri care se întâmplă în adolescenţă ar putea fi legate între ele: schimbarea daimonului şi faptul că Praful începea să se depună. Poate dacă daimonul ar fi separat de corp, n-am mai fi niciodată supuşi Prafului – păcatului originar. Întrebarea era dacă era posibil să separi daimonul de trup fără să omori persoana. Însă ea călătorise în multe locuri şi văzuse tot felul de lucruri. Călătorise în Africa, de exemplu. Africanii au un fel de a face un sclav denumit zombi. Nu are o voinţă proprie, munceşte zi şi noapte fără să evadeze sau să se plângă.

Arată ca un cadavru…

— Este o persoană fără daimon!

— Exact. Aşa că a văzut că se poate să îi separi.

— Şi… Tony Costa mi-a povestit despre fantomele oribile pe care le au în pădurile Nordice. Probabil că şi ele sunt la fel.

— Ai dreptate. Oricum, Comitetul de Oblaţii s-a născut din idei ca acestea, şi din obsesia Bisericii cu păcatul originar.

Daimonul Lordului Asriel îşi zbârli urechile, iar el îşi puse mâna pe capul ei frumos.

— S-a mai întâmplat ceva când au făcut tăietura, continuă el. Ceva ce ei n-au văzut. Energia care leagă trupul de daimon este extrem de puternică.

Atunci când se face despicarea, toată acea energie se disipează într-o fracţiune de secundă. Nu şi-au dat seama, pentru că au luat-o drept şoc, sau dezgust sau ofensă morală şi s-au instruit să nu simtă nimic în legătură cu asta. Aşa că nu şi-au dat seama ce putea să provoace şi niciodată nu s-au gândit s-o stăpânească…

Lyra nu mai avea astâmpăr. Se ridică în picioare şi se duse la fereastră să