Însă soldaţii de la bord şi ceilalţi (deşi Lyra era mult prea departe acum să

o depisteze pe doamna Coulter, ştia doar că era acolo) nu pierdură timpul.

Cu ajutorul vrăjitoarelor traseră mitraliera şi o instalară, şi începură să se lupte iar, de pe pământ.

— Înainte, spuse Iorek. Vor rezista încă multă vreme.

Scoase un urlet şi un grup de urşi se desprinse de grupul principal şi atacară flancul drept al tătarilor. Lyra simţi dorinţa de a li se alătura, însă în tot timpul nervii strigau: înainte, înainte, iar mintea îi era plină de imagini cu Roger şi cu Lordul Asriel. Iorek Byrnison ştia şi se întoarse către munte, lăsându-i pe urşii lui să se lupte cu Tătarii.

Şi înaintară. Lyra îşi încorda privirea să vadă mai departe, însă nici măcar ochii de bufniţă ai lui Pantalaimon nu puteau vedea vreo mişcare pe versantul muntelui pe care îl urcau. Urmele săniei Lordului Asriel erau clare, totuşi, iar Iorek le urma cu atenţie, alunecând pe zăpadă şi aruncând-o mult în spate în timpul alergării. Orice se întâmpla în spate acum era pur şi simplu în spate. Lyra părăsise totul. Se simţea ca şi cum ar fi părăsit complet lumea, atât era de îndepărtată şi hotărâtă, atât de sus urcau, atât de ciudată era lumina care îi scălda.

— Iorek, spuse ea, o să-l găseşti pe Lee Scoresby…

— Mort sau viu, tot îl găsesc.

— Şi dacă o vezi pe Serafina Pekkala…

— O să-i spun că ai reuşit.

— Îţi mulţumesc, Iorek, spuse ea.

O vreme nu-şi mai spuseră nimic. Lyra simţea cum trece într-un fel de transă, dincolo de somn şi trezie: o stare de visare conştientă, aproape, în care visa că era purtată de urşi spre un oraş din stele.

Voia să spună ceva despre asta lui Iorek Byrnison, când el încetini şi se opri.

— Urmele merg mai departe, spuse Iorek Byrnison. Însă eu nu mai pot.

Lyra sări şi se aşeză lângă el să se uite. Stătea la marginea unui abis. Că era o crevasă în gheaţă sau o fisură în stâncă, era greu de spus, şi nici nu mai conta. Tot ce conta era că plonja în adâncuri într-o gaură neagră.

Iar urmele săniei Lordului Asriel mergeau pe buza prăpastiei şi mai departe, peste un pod de zăpadă compactă.

Acest pod simţise cu siguranţă greutatea săniei, pentru că avea o crăpătură

de-a lungul lui, până la cealaltă parte a prăpastiei, iar suprafaţa în capătul mai apropiat al crăpăturii se lăsase cam cu o jumătate de metru mai jos. Ar fi putut susţine greutatea unui copil, însă cu siguranţă n-ar fi rezistat sub greutatea unui urs în armură.

Urmele Lordului Asriel mergeau mai departe, peste pod, pe munte în sus.

Dacă voia să meargă mai departe, trebuia s-o facă singură.

Lyra se întoarse către Iorek Byrnison.

— Trebuie să trec dincolo, spuse ea. Mulţumesc pentru tot ce ai făcut. Nu ştiu ce se va întâmpla când voi ajunge la el. Poate că o să murim cu toţii, fie că ajung la el, fie că nu. Însă dacă mă întorc, voi veni să-ţi mulţumesc cum se cuvine, Rege Iorek Byrnison.

Îi puse o mână pe cap. El o lăsă şi dădu din cap uşor.

— La revedere, Lyra Silvertongue, spuse el.

Inima îi bătea cu putere şi durere, plină de iubire.

Se întoarse şi puse piciorul pe pod. Zăpada pârâi sub paşii ei iar Pantalaimon zbură deasupra podului până ajunse în partea cealaltă şi o încurajă să înainteze. Punea un picior în faţa celuilalt şi se întreba la fiecare pas dacă nu era mai bine să alerge şi să ajungă dintr-un salt în partea cealaltă sau să meargă încet, aşa cum făcea acum şi să calce cât mai uşor posibil. La jumătatea distanţei, zăpada pârâi din nou cu putere, o bucată

căzu de lângă picioarele ei şi se rostogoli în abis, iar podul se lăsă alţi câţiva centimetri.

Rămase perfect nemişcată. Pantalaimon, în formă de leopard, stătea ghemuit, gata să sară după ea.

Podul ţinu. Făcu un alt pas, apoi încă unul, şi apoi simţi cum pământul devine mai ferm sub picioarele ei şi sări la marginea lui cu toată puterea ei.

Ateriză pe burtă în zăpadă, în timp ce întregul pod căzu în spatele ei în crevasă, cu o foşnire uşoară.

Ghearele lui Pantalaimon apucaseră strâns blănurile ei.

După un minut, deschise ochii şi se târî de pe margine. Nu mai era cale de întoarcere. Se ridică în picioare şi făcu din mână ursului care privea de partea cealaltă. Iorek Byrnison se ridică pe picioarele din spate ca să o salute, apoi se întoarse şi coborî muntele în goană, ca să vină în ajutorul supuşilor săi angajaţi în bătălia cu doamna Coulter şi soldaţii de pe zepelin.

Lyra rămăsese singură.

Podul spre stele

De îndată ce Iorek Byrnison nu se mai văzu, Lyra simţi că o cuprinde o mare slăbiciune. Se întoarse şi-l căută pe pipăite pe Pantalaimon.

— O, Pan, dragule, nu pot merge mai departe! Mi-e aşa de teamă – şi sunt aşa de obosită – cu tot drumul ăsta, şi mi-e frică de mor! Aş vrea să fie altcineva în locul meu, chiar aş vrea!

Daimonul ei se vârî în ea, în formă de pisică, călduţ şi consolator.

— Nu ştiu ce-o să ne facem, suspină Lyra. E prea mult pentru noi, Pan, nu putem…

Se agăţă de el orbeşte, legănându-se înainte şi înapoi şi plângând în hohote în mijlocul pustiului de zăpadă.

— Şi chiar dacă… dacă doamna Coulter ar ajunge prima la Roger, n-o să-l salveze pentru că o să-l ia cu ea la Bolvangar sau, mai rău… şi mă vor omorî şi pe mine în semn de răzbunare… De ce fac asta copiilor, Pan? Îi urăsc aşa de tare pe copii încât vor să-i sfâşie în două? De ce? De ce?

Pantalaimon n-avea niciun răspuns, tot ce putea să facă era s-o ţină strâns în braţe. Încetul cu încetul, pe măsură ce vijelia de teamă se potoli, Lyra îşi veni în fire. Era din nou Lyra, tot înfrigurată şi înfricoşată, însă era ea însăşi.

— Aş vrea… spuse ea şi se opri. Nu putea să câştige nimic doar punându-şi dorinţe. Trase aer adânc în piept şi fu gata să meargă înainte.

Luna apusese deja, iar cerul era întunecat spre sud, deşi miliardele de stele se răsfirau ca diamantele pe o bucată de catifea. Erau însă depăşite de sute de ori de strălucirea Aurorei. Niciodată n-o văzuse atât de dramatică şi de strălucitoare. Cu fiecare tremur, cu fiecare convulsie, noi miracole de lumină dansau pe cer. Şi în spatele mereu-schimbătoarei perdele de lumină, cealaltă lume, acel oraş luminat de soare, era solidă şi clară.

Cu cât urcau mai mult, cu atât se întindea mai mult tărâmul sumbru de dedesubt. Înspre nord era marea îngheţată, ici şi colo erau creste de gheaţă, în locul unde se întâlniseră doi gheţari, însă plană, albă şi nesfârşită în rest, ajungând chiar până la Pol şi mai departe, fără variaţiuni, fără viaţă, fără

culoare şi mai sumbră decât îşi putea Lyra imagina. Înspre est şi înspre vest erau munţi mai mulţi, cu piscuri zimţate care se înălţau semeţe, cu pante abrupte acoperite de zăpadă, modelate de vânt în formă de lame ascuţite ca un iatagan. Spre sud se întindea drumul pe care veniseră, iar Lyra se uita cu mare jind înapoi, ca să vadă dacă nu se mişca ceva pe platoul imens. Nu era sigură dacă se mai vedeau rămăşiţele arse ale zepelinului sau zăpada purpurie din jurul cadavrelor războinicilor.

Pantalaimon zbură în înaltul cerului şi reveni pe încheietura Lyrei, sub formă de bufniţă.

— Sunt chiar după pisc! spuse el. Lordul Asriel şi-a întins toate instrumentele iar Roger nu se poate mişca…

În timp ce spunea asta, Aurora începu să pâlpâie şi să se estompeze, ca un bec anbaric spre sfârşitul vieţii, şi se stinse de tot. În întuneric, totuşi, Lyra

simţi prezenţa Prafului, pentru că aerul părea plin de intenţii ascunse, ca nişte gânduri care n-au fost încă născute.

În întunericul deplin, auzi un strigăt de copil: