Încet, încet, Lyra îşi recăpătă suflul, echilibrul şi bătăile inimii. Se ridică şi se uită în jur.
Nacela era mult mai mare decât crezuse. De jur împrejur, pe margini, erau rafturi cu instrumente filosofice şi grămezi de blănuri, aer îmbuteliat, o mulţime de alte lucruri prea mici sau complicate pentru a le identifica exact în ceaţa deasă prin care urcau.
— Asta este un nor? întrebă ea.
— Bineînţeles că este. Înfăşoară-ţi prietenul în nişte blănuri până nu se transformă într-un ţurţure. E frig aici, da’ o să se facă şi mai frig.
— Cum ne-ai găsit?
— Vrăjitoarele. E o doamnă vrăjitoare care vrea să vorbească cu tine. Când ieşim din nor o să luăm coordonatele şi pe urmă putem să ne-aşezăm să
stăm şi noi puţin.
— Iorek, spuse Lyra, îţi mulţumesc că ai venit.
Ursul mormăi ceva printre dinţi şi se aşeză mai bine pentru a-şi linge blana murdară de sânge. Greutatea lui făcea ca nacela să fie puternic înclinată
într-o parte, dar asta nu conta. Lui Roger îi era cam frică, dar ursul nu îl băgă în seamă mai mult decât pe un fulg de zăpadă. Lyra se mulţumi să se agaţe de marginea nacelei care, stând în picioare, îi ajungea chiar sub bărbie, şi să se uite cu ochii larg deschişi în norul învolburat.
În numai câteva secunde, balonul ieşi cu totul din nor şi, încă mişcându-se cu rapiditate, se ridică la ceruri.
Ce privelişte!
Chiar deasupra lor balonul se legăna într-o curbă uriaşă. Peste el şi înaintea lor strălucea Aurora cu o putere şi grandoare mai mare decât văzuse ea vreodată. Era peste tot, sau aproape peste tot, iar ei mai că făceau parte din ea. Văluri nesfârşite de incandescenţă tremurau şi se despărţeau ca aripile îngerilor; cascade de aureole luminescente se rostogoleau în piscuri invizibile pentru ca apoi să se lase în vârtejuri magnifice sau în cascade fremătătoare.
Lyra rămase cu gura căscată şi apoi se uită în jos şi văzu o privelişte care-i tăia şi mai mult respiraţia.
Cât de departe vedeai cu ochii, chiar până la orizont, în toate direcţiile o mare de alb se întindea fără hotare. Vârfuri blânde şi goluri vaporoase se ridicau sau se deschideau din loc în loc dar, în cea mai mare parte, tot pământul arăta ca o masă solidă de gheaţă.
Şi ridicându-se în grupuri mici, sau chiar câte una, veneau siluetele acelea negre, zdrenţuite, de o atât de mare eleganţă, cu crengile lor de pin-de-nor.
Zburau repede, fără niciun efort, în sus şi spre balon, înclinându-se într-o parte sau în alta pentru a schimba direcţia. Şi una dintre ele, arcaşa, cea care o salvase pe Lyra de doamna Coulter zbura chiar alături de nacelă, iar Lyra o putu vedea clar acum.
Era tânără – mai tânără decât doamna Coulter, şi blondă, cu ochii mari, verzi, şi îmbrăcată ca toate celelalte vrăjitoare, în fâşii de mătase neagră şi nu purta niciun fel de blănuri, mănuşi sau glugă. Părea să nu simtă deloc frigul. Pe frunte avea o împletitură simplă din floricele roşii. Îşi aşeză
creanga de pin-de-nor ca pe un cal pe care părea că-l ţine în frâu la doar doi metri de privirea uimită a Lyrei.
— Lyra?
— Da! Dumneata eşti Serafina Pekkala?
— Da.
Lyra înţelegea de ce se îndrăgostise Farder Coram de ea, şi de ce avea inima frântă, deşi mai înainte n-ar fi putut înţelege niciunul dintre aceste lucruri. El îmbătrânea, era un om bolnav şi bătrân, iar ea urma să mai fie tânără timp de generaţii.
— Ai cititorul de simboluri? spuse vrăjitoarea cu o voce atât de asemănătoare susurului sălbatic al Aurorei însăşi, încât Lyra abia putu înţelege sensul cuvintelor, atât de tare fu cuprinsă de uimire şi plăcere la auzul vocii.
— Da, îl am în buzunar, este în siguranţă.
Bătăi puternice din aripi anunţau o altă prezenţă şi într-o fracţiune de secundă aluneca alături de ea: era marele daimon gâscan. Vorbi scurt şi apoi se îndepărtă pentru a pluti în cercuri mari în jurul balonului care continua să se ridice.
— Gitanii au distrus Bolvangarul, spuse Serafina Pekkala. Au omorât douăzeci şi doi de oameni din gardă şi nouă din personal şi au dat foc la toate părţile clădirii care mai stăteau în picioare. O vor distruge complet.
— Dar doamna Coulter?
— Niciun semn.
Scoase un ţipăt sălbatic şi alte vrăjitoare veniră în cercuri înspre balon.
— Domnule Scoresby, spuse ea. Funia, vă rog.
— Doamnă! Vă sunt foarte recunoscător. Încă ne ridicăm. Pare-mi-se că o vreme urcăm. De câte dintre domniile voastre este nevoie ca să ne tragă
spre Nord?
— Suntem puternice, fu tot ce răspunse ea.
Lee Scoresby legă un colac de frânghie groasă de inelul de fier învelit în piele care strângea laolaltă toate frânghiile de peste balonul cu gaz şi de care era suspendată nacela. După ce o fixă bine, aruncă afară capătul liber şi imediat şase vrăjitoare se avântară spre el, îl prinseră şi începură să tragă
îndreptându-şi crengile de pin-de-nor spre Steaua Polară.
În timp ce balonul începu să se mişte în acea direcţie, Pantalaimon veni să
se agaţe de marginea nacelei în chip de chiră-de-baltă. Daimonul lui Roger ieşi ameţit să privească dar se retrase foarte repede, pentru că Roger dormea adânc, la fel ca Iorek Byrnison. Numai Lee Scoresby era treaz, mestecând cu calm un trabuc subţire şi urmărindu-şi instrumentele.
— Aşadar Lyra, spuse Serafina Pekkala, ştii de ce te duci la Lordul Asriel?
Lyra era uimită.
