— Lyra! Lyra!

— Vin! strigă ea înapoi, şi se năpusti în sus, căţărându-se cu greu, târându-se, luptându-se la capătul puterilor, însă ridicându-se mereu mai sus, prin zăpada lucind fantomatic.

— Lyra! Lyra!

— Sunt aproape, spuse ea într-o suflare, aproape am ajuns, Roger!

Pantalaimon se schimba foarte rapid în agitaţia lui: leu, hermină, vultur, râs, iepure, salamandră, bufniţă, leopard, toate formele pe care le luase vreodată, un caleidoscop de forme în mijlocul Prafului…

— Lyra!

Apoi ajunse pe vârf şi văzu ce se întâmpla.

Cincizeci de metri mai încolo, în lumina stelelor, Lordul Asriel împletea două sârme care duceau la sania lui răsturnată, pe care stătea un rând de baterii, borcane şi componente de aparat, deja acoperite de cristale de gheaţă. Era îmbrăcat în blănuri grele, cu faţa luminată de flacăra lămpii de naftalină. În spatele lui era daimonul lui, în poziţie de Sfinx, cu blana pătată strălucind de putere, mişcând leneş din coadă.

Ţinea în gură daimonul lui Roger.

Sărmana creatură se zbătea, se smulgea, se lupta, acum pasăre, acum câine, apoi pisică, şobolan, pasăre din nou, strigându-l în fiecare clipă pe Roger, care era la câţiva metri mai încolo, încordându-se şi încercând să slăbească

strânsoarea straşnică în care era prins, plângând de durere şi de frig. Striga numele daimonului şi o striga pe Lyra. Alergă spre Lordul Asriel şi-l ciupi de mână. Lordul Asriel îl împinse într-o parte. Încercă din nou, plângând, rugându-se şi suspinând, iar Lordul Asriel nu-l băga în seamă altfel decât ca să-l trântească la pământ.

Erau pe marginea unei stânci. Dedesubtul lor nu era decât un întuneric adânc şi de necuprins. Erau la mai mult de o mie de picioare deasupra mării îngheţate.

Lyra vedea toate acestea doar la lumina stelelor, însă apoi, când Lordul Asriel conectă firele, Aurora izbucni deodată într-o jerbă vie de lumină. La fel ca degetul lung al energiei orbitoare care se joacă la două terminale, cu diferenţa că acesta era înalt de o mie de mile şi lung de zece mii de mile:

scufundându-se, ridicându-se brusc, ondulându-se, strălucind, un torent glorios.

O controla…

Sau dirija energia ei, pentru că un fir care se înfăşură pe o rolă uriaşă care stătea pe sanie mergea direct în sus, spre cer. Din întunericul de jos apăru un corb, şi Lyra ştiu că era daimonul unei vrăjitoare. O vrăjitoare care-l ajuta pe Lordul Asriel şi care purtase în zbor firul în înaltul cerului.

Aurora strălucea din nou.

Era aproape gata.

Se întoarse către Roger şi-i făcu un semn cu capul iar Roger veni, neajutorat, tremurând, implorând, plângând, însă continuând să meargă

neajutorat înainte.

— Nu! Fugi! strigă Lyra şi se năpusti pe pârtie în jos către el.

Pantalaimon sări la leopardul de zăpadă şi-i smulse daimonul dintre fălci.

Într-o secundă, leopardul sări după el. Pantalaimon dădu drumul celuilalt daimon şi, fiind amândoi daimoni tineri, se schimbară pac-pac-pac, se întoarseră şi se bătură cu marea bestie pătată.

Leopardul zgâria aerul în stânga şi-n dreapta cu gheare ascuţite ca acele iar mârâitul său fioros înghiţea chiar şi strigătele Lyrei. Ambii copii se luptau cu ea, sau se luptau cu formele care invadau aerul tulbure, acele intenţii întunecate care se adunau şi se îngrămădeau de-a lungul şuvoaielor de Praf…

Aurora se mlădia deasupra, dând la iveală, printre valuri continue de lumină, acum o clădire, acum un lac, acum un şir de palmieri, atât de aproape încât puteai gândi că lumea cealaltă nu-i decât la un pas distanţă.

Dintr-un salt, Lyra ajunse lângă Roger şi-l luă de mână.

Trase cu putere şi apoi se desprinseră de Lord Asriel şi fugiră, ţinându-se de mână, însă Roger plângea şi se zvârcolea fiindcă leopardul îi prinsese din nou daimonul. Lyra cunoştea durerea aceea ca un cuţit în inimă, aşa că

încercă să se oprească…

Însă nu puteau să se mai oprească.

Stânca aluneca sub ei.

Un strat întreg de zăpadă care se prăbuşea…

Marea îngheţată, la o mie de picioare mai jos…

— LYRA!

Bătăi nebuneşti de inimă…

Mâini strânse cu putere…

Şi mai sus, cea mai mare minune.

Bolta cerului, ticsită de stele, profundă, fu deodată străpunsă ca de o lance.

Un jet de lumină, un jet de energie pură eliberată ca o săgeată dintr-un arc imens, ţinti în sus. Valurile de lumină şi culoare ale Aurorei se dădură la o parte. Un sunet sfâşietor, mistuitor, o scrâşnire furioasă se făcu auzită de la un capăt la altul al universului. Un pământ uscat se deschidea pe cer…

Lumina soarelui!

Lumina soarelui strălucind pe blana unei maimuţe aurii…

Căderea stratului de zăpadă se oprise, poate că un obstacol nevăzut îi întrerupsese căderea. Lyra vedea peste zăpada călcată în picioare de pe pisc, maimuţa aurie sărind din aer înspre leopard, şi-i văzu pe cei doi daimoni zbârlindu-se unul la celălalt, prudenţi dar puternici. Coada maimuţei era ridicată, leopardul învolbura zăpada cu putere dintr-o parte în alta. Apoi, maimuţa ridică o labă, leopardul îşi coborî capul într-o încuviinţare graţioasă şi senzuală, se atinseră…

Când Lyra îi căută din priviri, doamna Coulter însăşi era acolo, îmbrăţişată

de Lordul Asriel. Lumina se juca în jurul lor în scântei şi raze intense de energie anbarică. Lyra, neajutorată, putea doar să-şi imagineze ce se întâmplase: cumva, doamna Coulter trecuse peste prăpastie şi o urmărise până aici…

Părinţii ei, împreună!

Îmbrăţişându-se atât de pasional: un lucru de neimaginat.

Ochii îi erau larg deschişi. Trupul lui Roger zăcea mort în braţele ei, nemişcat, liniştit, odihnindu-se. Îşi auzi părinţii vorbind.

Mama ei spuse:

— N-o să permită asta niciodată…

Tatăl ei spuse:

— S-o permită? Am trecut de faza în care primeam permisiunea ca şi cum am fi nişte copii. Am făcut posibil ca oricine să treacă, dacă doreşte.