— Nu-i nica, zise Roger părând mai vesel decât ea. Cân’ o să ajungem jos facem focu’ şi ne-ncălzim. Am ceva chibrite în buzunar. Le-am şterpelit din bucătăria de la Bolvangar.
Balonul cobora, se vede, căci o secundă mai târziu fură învăluiţi de norul gros şi îngheţat. Bucăţele şi ace de gheaţă zburau prin nacelă, după care totul se întunecă deodată. Era cea mai deasă ceaţă pe care Lyra o văzuse vreodată. După un moment sau două se auzi un alt strigăt al Serafinei Pekkala şi aeronautul desfăcu frânghia de pe ţăruş şi o lăsă să alunece.
Frânghia se smuci din mâinile lui şi, chiar peste scrâşnetul şi vuietul şi
urletul vântului prin velatură, Lyra auzi sau simţi o bufnitură puternică de undeva de mai sus.
Lee Scoresby îi văzu ochii căscaţi.
— E supapa de gaz, strigă el. Se prinde de un arc ca să ţină gazul înăuntru.
Când o trag în jos, iese un pic de gaze pe sus, şi noi perdem din lest şi ne coborâm în jos.
— Suntem aproape…
Nu termină, fiindcă se întâmplă ceva hidos. O creatură cât o jumătate de om, cu aripi acoperite cu piele, cu gheare întoarse, se târa pe partea nacelei unde era Lee Scoresby. Avea capul plat, ochii ieşiţi din orbite şi o gură ca de broască, din care se revărsau valuri de putoare abominabilă. Până apucă
Lyra să ţipe, Iorek Byrnison se întinse şi-i trosni una. Creatura căzu din nacelă şi dispăru cu un ţipăt de groază.
— Spurcăciuni de stâncă, spuse scurt Iorek.
În clipa următoare apăru Serafina Pekkala şi se agăţă de marginea nacelei, turuind:
— Ne atacă spurcăciunile de stâncă. O să coborâm balonul pe pământ, după care trebuie să ne apărăm. Sunt…
Însă Lyra nu mai auzi restul, căci sunetul se transformă într-un vuiet violent şi sfâşietor, şi totul se înclină într-o parte. Apoi, o pală puternică de vânt îi izbi pe cei trei oameni înspre latura nacelei unde se afla armura lui Iorek Byrnison. Iorek îi cuprinse cu o labă ca să-i ţină în loc, căci nacela se zgâlţâia violent. Serafina Pekkala dispăruse. Zgomotul era îngrozitor: peste toate celelalte sunete se auzeau ţipetele stridente ale spurcăciunilor de stâncă, iar Lyra le vedea trecând în urma lor şi le simţea împuţiciunea dezgustătoare.
Urmă o altă smucitură, atât de bruscă încât îi aruncă din nou pe toţi la podea, iar nacela începu să coboare cu o viteză înspăimântătoare, rotindu-se întruna. Parcă fuseseră rupţi de balon şi cădeau în gol, apoi urmă o altă
serie de smucituri şi trosnete, nacela era aruncată rapid dintr-o parte în alta, ca o minge între două ziduri de piatră.
Ultimul lucru pe care Lyra îl văzu fu Lee Scoresby, descărcându-şi pistolul cu butoiaş direct în faţa unei spurcăciuni de stâncă, închise apoi ochii strâns şi se agăţă de blana lui Iorek Byrnison cu o frică teribilă. Urlete, ţipete stridente, vântul şfichiuitor şi şuierător, scrâşnetul nacelei asemănător unui animal chinuit, toate umpleau aerul cu un zgomot hidos.
După care veni cea mai mare zdruncinătură, şi se trezi aruncată cu totul peste bord. Nu mai avea de ce să se ţină şi aerul îi era tot scos din plămâni.
Ateriză într-aşa o încâlceală încât pierdu orice direcţie. Faţa ei, în gluga legată strâns, era plină de pudră şi de cristale reci, uscate.
Era zăpadă. Aterizase într-un morman de zăpadă. Se lovise atât de rău încât nici nu mai putea să gândească. Rămase nemişcată câteva secunde înainte să scuipe încetişor zăpada din gură, după care suflă la fel de încetişor, până
când îşi făcu puţin spaţiu ca să poată respira.
Nimic nu părea s-o doară, doar că n-avea aer. Încercă să-şi mişte cu grijă
mâinile, picioarele, braţele, tălpile şi să-şi ridice capul.
Vedea foarte puţin, pentru că gluga îi era încă plină de zăpadă. Cu o sforţare, ca şi cum mâinile îi erau de o tonă fiecare, se scutură de zăpadă şi îşi miji ochii afară. Zări o lume gri, în griuri pale şi în griuri întunecate şi în negru, în care ghemotoace de ceaţă rătăceau precum fantomele.
Singurele zgomote pe care le auzea erau ţipetele îndepărtate ale spurcăciunilor de stâncă, mult mai sus, şi valurile spărgându-se de stânci, undeva mai jos.
— Iorek, strigă ea. Vocea îi era slabă şi tremurată, dar încercă din nou, însă
nimeni nu răspunse.
— Roger, încercă din nou, cu acelaşi rezultat.
Putea să fie singură pe lume, dar bineînţeles că nu era aşa niciodată.
Pantalaimon se strecură afară din hanorac sub formă de şoricel, ca să-i ţină
companie.
— Am verificat alethiometrul, spuse el, şi totul e în ordine. Nu s-a rupt nimic.
— Suntem pierduţi, Pan! plânse ea. Ai văzut spurcăciunile alea? Şi cum le-a împuşcat domnu’ Scoresby? Doamne ajută dacă mai coboară şi pe-aici…
— Mai bine am căuta nacela, spuse el, poate.
— Mai bine nu mai strigăm, spuse ea. Mai devreme am strigat, da’ mai bine nu, că dacă ne aud… Tare-aş vrea să ştiu unde suntem.
— S-ar putea să nu ne placă dacă am şti, făcu el. Am putea fi la poalele unei stânci, fără nicio putinţă de a urca, iar spurcăciunile de pe vârf să ne vadă când dispare ceaţa.
Lyra pipăi în jur, după ce se odihni câteva minute şi realiză că aterizase într-o scobitură între două stânci acoperite de gheaţă. Ceaţa îngheţată
acoperea totul, într-o parte valurile se izbeau la cinzeci de metri mai jos,
după cum se auzea şi de deasupra încă veneau ţipetele îngrozitoare ale spurcăciunilor de stâncă, deşi parcă mai slăbiseră puţin între timp. Nu vedea mai departe de doi-trei metri în întunecimea dinainte şi nici măcar ochii de bufniţă ai lui Pantalaimon nu erau de folos.
Înaintă cu greu, alunecând pe stâncile aspre, îndepărtându-se de valuri şi apropiindu-se puţin de plajă, şi nu găsi altceva decât stânci şi zăpadă, fără
