nicio urmă de balon sau ocupanţii săi.
— Că doar n-au dispărut cu toţii, şopti ea.
Pantalaimon se făcuse o felină de pradă ceva mai încolo şi se întorcea cu patru saci grei de nisip rupţi, cu nisipul risipit deja îngheţat bocnă.
— Balast, spuse Lyra. Sigur l-au aruncat ca să poată zbura din nou…
Înghiţi cu greu ca să scape de nodul din gât, sau de frica din piept, sau de amândouă.
— O, Doamne, mi-e frică, spuse ea. Sper că n-au păţit nimic.
Pantalaimon veni în braţele ei, în chip de şoricel, şi se ascunse în glugă, unde nu-l putea vedea nimeni. Auzi un zgomot, ceva care zgâria stânca, şi se întoarse să vadă ce e.
— Iorek!
Însă îşi înghiţi cuvântul la loc neterminat, căci nu era deloc Iorek. Era un urs străin, înveşmântat în armură strălucitoare, pe care roua se transformase în ace de gheaţă, şi cu o pană la coif.
Ursul rămase nemişcat, la trei metri depărtare, şi Lyra gândi că era cu adevărat terminată.
Ursul deschise gura şi mugi. Un ecou se întoarse dinspre stânci şi stârni şi mai multe ţipete undeva, sus de tot. Din ceaţă mai veni un urs, şi încă unul, şi încă unul. Lyra stătu pe loc, încleştându-şi pumnii de omuleţ.
Urşii nu se mişcară până când unul din ei spuse:
— Cum te numeşti?
— Lyra.
— De unde vii?
— Din cer.
— Într-un balon?
— Da.
— Vii cu noi. Eşti prizonieră. Mişcă-te, hai.
Slăbită şi înspăimântată, Lyra începu să se împiedice de stâncile dure şi alunecoase, mergând după urs, întrebându-se cum să iasă din necaz.
În captivitate
Urşii o luară pe Lyra în sus pe stânci, unde ceaţa era şi mai deasă decât pe plajă. Strigătele spurcăciunilor de stâncă şi zgomotul valurilor erau tot mai slabe pe măsură ce urcau, iar acum singurul sunet era neîncetatul ţipăt al păsărilor de mare. Se căţărau cu greutate, în tăcere, peste stânci şi peste munţi de zăpadă şi, deşi Lyra cerceta cu ochii măriţi întunericul din jur şi-şi ciulise urechile ca să prindă vreun semn de la prietenii ei, ea putea să fi rămas singura fiinţă umană de pe Svalbard iar Iorek să fi fost omorât.
Ursul-sergent nu-i spuse nimic până când ajunseră la loc întins. Acolo se opriră. După zgomotul valurilor, Lyra gândi că ajunseseră în vârful stâncilor şi nu îndrăzni s-o ia la fugă, de teamă să nu cadă peste margine.
— Uită-te în sus, spuse ursul, pe când o adiere de vânt dădu la o parte perdeaua grea de ceaţă.
Era puţină lumină, în orice caz, însă Lyra se uită şi realiză că se găsea în faţa unei mari clădiri din piatră. Era la fel de înaltă ca cea mai înaltă parte a Colegiului Jordan, însă mult mai masivă, şi sculptată peste tot cu reprezentări de război, înfăţişându-i pe urşi victorioşi şi pe skraelingi predându-se, arătându-i pe tătari înlănţuiţi şi muncind ca sclavi în minele de foc, zepeline zburând din toate părţile lumii purtând daruri şi tributuri regelui, Iofur Raknison.
Cel puţin asta îi spunea ursul-sergent că înseamnă sculpturile acelea.
Trebuia să-l creadă pe cuvânt, pentru că fiecare proeminenţă şi fiecare margine a faţadei adânc sculptate era ocupată de gâşte de mare şi de mari lupi- de-mare care croncăneau, ţipau strident şi se roteau întruna deasupra capetelor lor, ale căror excremente acoperiseră toată clădirea cu o unsoare groasă de un alb murdar.
Urşii păreau că nu văd mizeria şi îi conduseră înăuntru prin arcada uriaşă, pe pământul îngheţat, plin de găinaţul păsărilor. Trecură printr-o o curte interioară, urcară nişte trepte înalte şi intrară prin nişte porţi, iar în fiecare loc urşi în armură îi opreau pe noii veniţi şi le cereau parola. Armura era lustruită şi lucitoare şi toţi aveau coifuri cu pene. Lyra nu se putu abţine să
nu-l compare pe fiecare urs pe care îl vedea cu Iorek Byrnison, şi întotdeauna în avantajul lui. El era mai puternic, mai graţios, iar armura lui era una adevărată, colorată de rugină, pătată de sânge, ciobită în lupte, şi nu
elegantă, emailată şi decorativă ca cele mai multe pe care le vedea acum în jurul ei.
Pe măsură ce înaintau, temperatura creştea, precum orice altceva în jur.
Mirosul din palatul lui Iofur era respingător: mirosea a grăsime râncezită
de focă, a baligă, a sânge, a gunoaie de tot felul. Lyra îşi dăduse jos gluga, să nu-i fie aşa cald, însă nu putea să nu strâmbe din nas. Spera ca urşii să
nu poată citi expresiile oamenilor. La fiecare câţiva metri erau console de fier care susţineau lămpi din seu de balenă, şi nu era uşor să ghiceşti, nici măcar în umbrele lor pâlpâitoare, încotro te îndreptai.
În final, se opriră în faţa unei uşi grele din fier. Un urs-gardian împinse un zăvor masiv iar sergentul îşi întoarse deodată capul spre Lyra şi o împinse de-a dura peste prag. Înainte să se dezmeticească, auzi uşa zăvorându-se în urma ei.
Era tare întuneric, însă Pantalaimon se făcu licurici şi aruncă o luminiţă
palidă în jurul lor. Erau într-o celulă îngustă, cu pereţii şiroind de umezeală
şi cu o bancă de piatră drept mobilă. În colţul cel mai îndepărtat era o grămadă de zdrenţe pe care o luă drept pat, şi cam asta era tot ce se vedea.
Lyra se aşeză, cu Pantalaimon pe umăr, şi căută prin haine alethiometrul.
— Da’ ştiu c-a avut parte de ceva zdruncinătură, Pan, şopti ea. Sper că mai merge.
