— Or să interzică asta! O să pună sigiliu şi o să excomunice pe oricine ar încerca s-o facă!

— Prea mulţi vor dori s-o facă! Nu vor putea să-i împiedice. Acesta va fi sfârşitul Bisericii, Marisa, sfârşitul Magisteriumului, sfârşitul tuturor secolelor de întuneric! Priveşte lumina aceea de sus: acela este soarele unei alte lumi! Simţi căldura lui pe piele?

— Sunt mai puternici decât oricine altcineva, Asriel. Nu ştii…

— Nu ştiu? Eu? Nimeni în lumea asta nu ştie mai bine ca mine cât de puternică e Biserica! Dar nu e atât de puternică pentru asta. Praful va schimba totul, oricum. Nu mai e cale de întoarcere acum.

— Asta ai vrut? Să ne sufoci şi să ne omori cu păcate şi întuneric?

— Am vrut să mă eliberez, Marisa! Şi am făcut-o. Priveşte, priveşte palmierii care se unduiesc pe plajă! Simţi vântul? Un vânt din altă lume!

Simţi cum adie în păr, pe faţă…

Lordul Asriel dădu la o parte gluga doamnei Coulter şi îi întoarse faţa către cer, trecându-şi degetele prin părul ei. Lyra privea fără să mai respire, neîndrăznind să mişte un muşchi.

Femeia se sprijini de Lordul Asriel ca şi cum era ameţită şi dădu din cap, istovită.

— Nu, nu… or să vină, Asriel, ştiu unde am plecat…

— Atunci vino cu mine, să fugim din această lume!

— N-aş putea să îndrăznesc…

— Tu? Să nu îndrăzneşti? Copilul tău ar veni. Copilul tău ar îndrăzni orice, şi ar face-o de ruşine pe mama ei.

— Atunci ia-o pe ea, foarte bine. E mai mult a ta decât este a mea, Asriel.

— Nu e aşa. Tu ai purtat-o, tu ai încercat s-o modelezi. Tu ai dorit-o atunci.

— Era prea nerafinată, prea încăpăţânată. Amânasem prea mult… Dar unde este acum? Am mers pe urma paşilor ei până…

— Încă o mai vrei? Ai încercat de două ori s-o ţii lângă tine, şi de două ori ţi-a scăpat. Dacă aş fi în locul ei aş alerga, şi nu m-aş mai opri, decât să-ţi mai dau o şansă.

Mâinile lui, încă protejându-i capul, se încordară deodată şi o apropie de el, într-un sărut pasional. Lyra gândi că arăta mai mult cruzime decât iubire şi se uită la daimonii lor. Văzu o imagine ciudată: leopardul de zăpadă era încordat, cu ghearele apăsând carnea maimuţei aurii, iar maimuţa era relaxată, într-o stare de beatitudine, aproape leşinată în zăpadă.

Doamna Coulter se eliberă cu putere din sărut şi spuse:

— Nu, Asriel, locul meu este în lumea asta, nu în aceea…

— Vino cu mine! spuse el grăbit, cu tărie. Vino şi munceşte alături de mine!

— N-am putea lucra împreună noi doi.

— Nu? Tu şi cu mine am putea face universul bucăţi şi să-l facem la loc, Marisa. Am putea găsi sursa Prafului şi am putea-o înăbuşi pentru totdeauna! Şi ţi-ar plăcea şi ţie să faci parte din această muncă minunată, să

nu încerci să mă minţi. Poţi să minţi despre orice altceva, să minţi despre Comitetul de Oblaţii, să minţi despre amanţii tăi – da, ştiu de Boreal şi nu-mi pasă – poţi să minţi în legătură cu Biserica, să minţi despre copilă chiar, însă nu minţi despre ceea ce vrei cu adevărat…

Buzele lor se întâlniră din nou, cu lăcomie. Daimonii lor se jucau sălbatic.

Leopardul de zăpadă se răsturnase pe spate iar maimuţa îi mângâia blana de la gât, iar leopardul mârâia şi torcea de plăcere.

— Dacă nu vin o să încerci să mă distrugi, spuse doamna Coulter, smulgându-se din îmbrăţişare.

— De ce să vreau să te distrug? spuse el râzând, cu lumina celeilalte lumi strălucindu-i deasupra capului. Vino cu mine, lucrează alături de mine, şi îmi va păsa dacă trăieşti sau dacă mori. Dacă rămâi aici orice urmă de interes îmi va dispărea. Nu te flata gândindu-te că o să mă mai gândesc vreo secundă la tine. Aşa că rămâi să-ţi continui relele pe lumea asta, sau vino cu mine.

Doamna Coulter ezită. Cu ochii închişi, părea că se clatină ca şi cum ar fi fost pe punctul de a leşina. Însă îşi păstră echilibrul şi îşi deschise din nou ochii, cu o tristeţe infinit de frumoasă în ei.

— Nu, spuse ea. Nu.

Daimonii se separară din nou. Lordul Asriel se aplecă şi-şi trecu degetele prin blana leopardului. Apoi îi întoarse spatele şi plecă fără să mai spună

un cuvânt. Maimuţa aurie sări în braţele doamnei Coulter, scoţând gemete slabe, uitându-se înspre leopardul care se îndepărta. Faţa doamnei Coulter era o mască de lacrimi. Lyra le vedea sclipind, erau reale.

Apoi mama ei se întoarse, tremurând şi suspinând în tăcere, şi coborî muntele dispărând din vederea Lyrei.

Lyra o privi cu răceală şi se uită apoi înspre cer.

Nu văzuse niciodată aşa o boltă de minuni.

Oraşul care atârna deasupra atât de gol şi de tăcut părea nou-nouţ, aşteptând să fie ocupat, sau parcă era adormit şi aştepta să fie trezit.

Soarele acelei lumi strălucea şi peste lumea aceasta, aruncând o lumină

aurie peste mâinile Lyrei, topind zăpada de pe gluga din piele de lup a lui

Roger, făcându-i obrajii palizi să pară transparenţi, strălucind în ochii lui deschişi dar lipsiţi de vedere.

Se simţi sfâşiată de tristeţe. Şi de furie. Ar fi putut să-şi omoare tatăl, dacă

ar fi putut să-i smulgă inima din piept ar fi făcut-o acolo şi atunci, pentru ce-i făcuse lui Roger. Şi ei, fiindcă o păcălise – cum îndrăznise?

Încă ţinea trupul lui Roger în braţe. Pantalaimon spunea ceva, însă mintea îi era tulbure şi nu auzi până când el nu-şi apăsă labele de pisică sălbatică

pe spatele palmei ei, ca s-o facă atentă. Ea clipi.

— Ce? Ce?

— Praf, spuse el.

— Despre ce vorbeşti?

— Praf. O să găsească sursa Prafului şi o să o distrugă, nu?

— Aşa a spus.

— Iar Comitetul de Oblaţii şi Biserica şi Bolvangar şi doamna Coulter, cu toţii, vor să-l distrugă şi ei, nu-i aşa?

— Da, sau să-l oprească să mai distrugă oamenii… De ce?