— Ţi-a spus cine e el?
— Doar numele. Şi Consulul de la Trollesund ni l-a spus.
— E de viţă nobilă. E prinţ. De fapt, dacă n-ar fi comis o mare crimă, până
acum ar fi fost regele urşilor.
— Mi-a spus că regele lor se numeşte Iofur Raknison.
— Iofur Raknison a devenit rege când a fost exilat Iorek Byrnison. Iofur e şi el prinţ, bineînţeles, altfel n-ar fi fost lăsat să conducă, însă are o inteligenţă omenească: face alianţe şi tratate, nu trăieşte ca urşii, în forturi de gheaţă, ci într-un palat nou construit. Vorbeşte de schimburi de ambasadori cu naţiunile oamenilor şi de dezvoltarea minelor de foc cu ajutorul oamenilor-ingineri… Este foarte subtil şi abil. Unii spun că el l-a provocat pe Iorek să facă fapta pentru care a fost exilat, şi alţii spun că, chiar dacă n-a făcut-o, îi încurajează pe ceilalţi să creadă că a făcut-o, pentru că îi sporeşte reputaţia de ingeniozitate şi subtilitate.
— Dar ce a făcut Iorek? Vezi, un motiv pentru care mi-e drag Iorek este fiindcă tatăl meu a făcut ce a făcut şi a fost pedepsit. Mi se pare că seamănă
unul cu celălalt. Iorek mi-a spus că a omorât un alt urs, însă nu a spus niciodată cum a ajuns până acolo.
— Lupta a fost pentru o ursoaică. Masculul pe care l-a omorât Iorek nu a dat semnele obişnuite de capitulare când a devenit clar că Iorek era mai puternic. Cu toată mândria lor, urşii recunosc întotdeauna o forţă
superioară a unui alt urs şi i se predau, însă dintr-un motiv necunoscut, ursul acela n-a făcut-o. Unii spun că Iofur Raknison i-a întunecat minţile, sau i-a dat nişte ierburi să-l ameţească. În orice caz, ursul tânăr a continuat iar Iorek Byrnison şi-a lăsat mânia să-l stăpânească. Cazul nu a fost greu de judecat: ar fi trebuit doar să-l rănească, nu să-l omoare.
— Deci, altfel ar fi fost rege, spuse Lyra. Şi eu am auzit câte ceva despre Iofur Raknison de la Profesorul Palmerian de la Jordan, că cică fusese el în Nord şi-l întâlnise. Spunea că… dacă mi-aş aduce aminte… zicea că făcuse nişte şmecherii ca să ajungă la tron, sau aşa ceva… Dar ştii, Iorek mi-a spus o dată că urşii nu pot fi păcăliţi, şi mi-a arătat că eu nu pot să fac chestia asta. Pare că amândurora li s-a jucat o festă, şi lui şi ursului celuilalt. Poate că doar urşii pot să păcălească urşi, oamenii nu. Numai dacă… Oamenii de la Trollesund l-au păcălit, nu-i aşa? Când l-au îmbătat şi i-au furat armura?
— Când urşii se poartă ca oamenii, poate atunci pot fi şi păcăliţi, spuse Serafina Pekkala. Când urşii se comportă ca nişte urşi, poate că nu pot fi păcăliţi. Niciun urs nu bea în mod normal alcool. Iorek Byrnison a băut să
uite de ruşinea exilului, şi doar aşa au putut oamenii din Trollesund să-l păcălească.
— A, da, spuse Lyra aprobând din cap. Era mulţumită de ideea aceea. Îl admira pe Iorek aproape fără limită şi era fericită să găsească confirmarea caracterului său nobil. Eşti foarte deşteaptă, spuse ea. N-aş fi ştiut asta dacă
nu mi-ai fi spus. Cred că eşti chiar mai deşteaptă decât doamna Coulter.
Zburau în continuare. Lyra mesteca din pastrama de focă pe care o găsise în buzunar.
— Serafina Pekkala, spuse ea după o vreme, ce e Praful? Fin’că mi se pare că toată tevatura asta-i legată de Praf, numa’ că nimeni nu mi-a zis ce-i aia.
— Nu ştiu, îi răspunse Serafina Pekkala. Vrăjitoarelor nu le-a păsat niciodată de Praf. Tot ce pot să-ţi spun e că acolo unde-s preoţi, acolo o să
găseşti şi teama de Praf. Doamna Coulter nu e preot, bineînţeles, însă e un agent puternic al Magisteriumului şi ea a înfiinţat Comitetul de Oblaţii şi a convins Biserica să plătească pentru Bolvangar, dovadă a interesului pe care îl are pentru Praf. Nu putem să înţelegem ce simte ea. Însă mai sunt şi alte lucruri pe care nu le-am înţeles niciodată. Vedem cum îşi fac tătarii găuri în craniu şi stăm şi ne minunăm. Aşa că Praful poate să fie ciudat, şi ne minunăm de el, însă nu despicăm firul în patru ca să-l examinăm. Lasă
asta în seama Bisericii.
— Biserica? întrebă Lyra. Ceva îi suna cunoscut: îşi aminti cum vorbea cu Pantalaimon în Fens despre ce ar putea să mişte acul alethiometrului, şi se gândiseră la moara de lumină de pe înaltul altar de la Colegiul Gabriel, şi cum particulele elementare făceau paletele să se rotească. Intercesorului îi era clar care era legătura dintre particulele elementare şi religie.
— S-ar putea, zise ea, dând din cap. În Biserică mai totul e secret. Dar mai totul în Biserică e vechi, şi Prafu’ nu-i vechi, după cum ştiu. Oare Lord Asriel mi-ar spune…
Căscă din nou.
— Mai bine mă întind, îi spuse Serafinei Pekkala, că altfel o să-ngheţ. Mi-a mai fost frig şi pe pământ, da’ niciodată aşa tare. Cre’ că po’ să şi mor dacă
se face şi mai frig.
— Atunci întinde-te şi înfăşoară-te în blănuri.
— Mda, aşa o să fac. Dacă tot e să mor, mai bine aici, sus, decât acolo, jos.
Cân’ ne-au pus sub chestia aia ca o sabie mi-am zis că-i gata… Amândoi am crezut la fel. A fost dur. Însă acum o să mă întind. Trezeşte-ne şi pe noi când ajungem, mai spuse şi se trânti stângaci pe mormanul de blănuri,
doborâtă de frigul profund şi intens care făcea s-o doară toate mădularele, şi se întinse cât de aproape putu de Roger, care dormea profund.
Şi aşa continuară cei patru călători, adormiţi în balonul brăzdat de gheaţă, drumul către stâncile şi gheţarii, minele de foc şi forturile de gheaţă din Svalbard.
Serafina Pekkala strigă la aeronaut şi el se trezi de îndată, ameţit de frig, însă dându-şi seama, după mişcările nacelei, că ceva nu era în regulă. Se zguduia sălbatic în bătaia vântului care sufla cu putere peste balon, iar vrăjitoarele care trăgeau de funii abia puteau s-o ţină în loc. Dacă-i dădeau drumul, balonul ar fi fost spulberat cu siguranţă, şi dacă era să se ia după
ce spunea busola, ar fi fost măturat spre Novaia Zemlea cu aproape o sută
de mile pe oră.
— Unde suntem? îl auzi Lyra întrebând. Era pe jumătate trează, deranjată
de mişcările nacelei, şi-i era atât de frig încât tot corpul îi era amorţit. Nu putu să audă replica vrăjitoarei, însă prin gluga pe jumătate închisă îl văzu, în lumina lanternei anbarice, pe Lee Scoresby cum se ţinea de o parâmă şi cum trăgea de o frânghie care ducea chiar în balon. Trase cu putere, ca şi cum ceva ar fi opus rezistenţă şi se uită în sus în întunericul vijelios înainte de a înfăşură frânghia în jurul unui ţăruş de pe inelul de suspensie.
— O să dau drumul la un pic de gaz, strigă el către Serafina Pekkala. O să
coborâm. Suntem prea sus.
Vrăjitoarea îi strigă ceva înapoi, însă Lyra nu auzi nici de data asta. Roger se trezea şi el; scârţâitul nacelei era de-ajuns să te trezească şi din somnul cel mai adânc, ca să nu mai vorbim de cum se zguduia şi se clătina.
Daimonul lui Roger şi Pantalaimon se agăţaseră unul de altul ca două
maimuţele iar Lyra se concentra să rămână nemişcată şi să nu sară în sus de frică.
