înapoi la Bolvangar.
Dar acestea erau mici raze galbene de lanternă, nu sclipirea puternică a luminilor anbarice. Şi se mişcau, şi urletele se apropiau din ce în ce mai tare, şi până să se asigure că încă mai era trează şi nu adormise, Lyra se trezi printre feţe cunoscute şi oameni în blănuri o luau în braţe: braţul puternic al lui John Faa o ridică de la pământ, iar Farder Coram râdea, şi cât putea vedea cu ochii în viscol, gitanii se aplecau şi ridicau copiii în sănii, îi acopereau cu blănuri, le dădeau să mestece pastramă de focă.
Şi Tony Costa era acolo, îmbrăţişându-l pe Billy şi apoi dându-i un pumn uşor în umăr doar pentru a-l îmbrăţişa apoi din nou şi a-l scutura plin de bucurie. Şi Roger…
— Roger vine cu noi, îi spuse ea lui Farder Coram. Pe el am vrut să-l iau în primul rând. O să ne întoarcem la Jordan până la urmă. Ce-i zgomotul ăsta…
Era bâzâitul acela din ou, motorul acela ca un spion- zburător de zeci de ori mai mare.
Deodată veni o lovitură care o puse la pământ iar Pantalaimon nu o putea apăra pentru că maimuţoiul acela auriu…
Doamna Coulter…
Maimuţoiul se lupta, îl muşca şi zgâria pe Pantalaimon care trecea prin atât de multe forme deodată încât ţi-era greu să-l şi vezi. Între timp doamna Coulter, cu faţa în blănuri, îngheţată într-o expresie încordată şi întărâtată, o târa pe Lyra spre o sanie cu motor, iar Lyra se lupta la fel de aprig ca şi
daimonul ei. Zăpada era atât de deasă, vuietul vântului atât de puternic şi ele păreau să fie izolate într-un viscol numai al lor iar farurile anbarice ale săniei luminau doar vălătuci grei şi vârtejuri învolburate de zăpadă.
— Ajutor! strigă Lyra spre gitanii care erau chiar acolo, în zăpada orbitoare şi care nu puteau vedea nimic. Ajutaţi-mă! Farder Coram! Lord Faa! O, Doamne, ajutor!
Doamna Coulter strigă o comandă scurtă în limba tătarilor de nord. Zidul de zăpadă se deschise şi iată-i: un întreg pluton, înarmaţi cu puşti, cu lupoaicele care mârâiau şi urlau. Căpitanul o văzu pe doamna Coulter cum se zbate. O ridică pe Lyra cu o mână, de parcă ar fi fost o păpuşă şi o aruncă în sanie, unde aceasta rămase împietrită şi uimită.
Se auzi un foc de puşcă şi apoi altul în momentul în care gitanii realizară ce se întâmpla. Dar să tragi în ţinte pe care nu le vezi este un lucru periculos, şi mai ales când nu îţi poţi vedea nici măcar oamenii tăi. Tătarii, într-un grup restrâns acum în jurul săniei, puteau să tragă la întâmplare în zăpadă, dar gitanii nu îndrăzneau să răspundă cu foc puternic de frică să nu o rănească pe Lyra.
Oh, ce amărăciune era în sufletul ei! Ce oboseală!
Încă uimită, cu capul învârtindu-i-se, se ridică pentru a-l găsi pe Pantalaimon care încă se bătea disperat cu maimuţa. Avea fălcile de urs încleştate în braţul auriu fără să se mai schimbe dar muşcând tare. Şi cine era acela?
Nu Roger?
Da, Roger, care tăbărâse pe doamna Coulter cu pumnii şi picioarele, care o lovi cu capul cât putea de tare, numai pentru a fi doborât de un tătar care îl dădu la o parte cu o mână, aşa cum goneşti o muscă. Totul era o fantasmagorie: alb, negru, o pală rapidă de verde prin orizontul ei de vedere, franjuri negre, lumini mişcătoare…
Un puternic vârtej ridica în jurul lui cortine de zăpadă, şi în arenă îşi făcu apariţia Iorek Byrnison cu zgomotul infernal al armurii, cu scrâşnetul metalului pe metal, cu vuietul glasului său. Într-un moment fălcile acelea teribile muşcară în stânga, în dreapta, iar o labă sfâşie un piept cu platoşă
cu tot – colţi albi, fier negru, blană udă roşie…
Apoi ceva o trăgea în sus cu putere, în sus, iar ea îl înşfacă şi pe Roger, smulgându-l din mâinile doamnei Coulter şi apucându-se strâns de el, daimonii ambilor copii bătând din aripi uimiţi, în vreme ce o altă bătaie de
aripi, mai puternică, îi înconjură iar apoi Lyra văzu în aer lângă ea o vrăjitoare, una din umbrele acelea elegante, franjurate din susul cerului, dar acum destul de aproape ca să se poată atinge. Iar ea avea un arc în mână şi avea braţele goale (în gerul acela!) şi încordă arcul şi apoi trase o săgeată
în viziera unui tătar la numai un metru şi jumătate distanţă…
Iar săgeata îi străpunse capul şi jumătate din ea ieşi pe partea cealaltă, iar daimonul lup dispăru chiar înainte ca acesta să atingă pământul.
Sus! Lyra şi Roger se legănau în aer şi se treziră că se ţineau cu degete slăbite de o creangă de pin-de-nor, pe care stătea cu multă graţie o vrăjitoare tânără; apoi aceasta se înclină spre stânga şi se văzu ceva mare de tot care se apropie şi apoi pământul.
Se rostogoliră în zăpadă lângă nacela balonului lui Lee Scoresby.
— Hop’şea sus înăuntru! strigă texanul. Şi ia-l şi pe prietenul tău cu tine, negreşit! Nu l-aţi văzut cumva pă afurisitu’ ăla de urs?
Lyra văzu că trei vrăjitoare ţineau o frânghie care era înfăşurată în jurul unei pietre, ţinând legată de pământ marele balon de gaz, într-o continuă
pendulare.
— Urcă! îi strigă ea lui Roger, şi se căţără peste marginea burduşită cu saci de piele a nacelei pentru a cădea înăuntru, într-o grămadă de zăpadă. Un moment mai târziu, Roger căzu peste ea iar apoi un zgomot asurzitor şi înfricoşător, jumătate urlet, jumătate mormăit, făcu pământul să se cutremure.
— Haida Iorek! La bord, bătrâne! zbieră Lee Scoresby din toţi rărunchii, şi peste margine alunecă ursul într-un scârţâit oribil de metal şi scrâşnet de lemn îndoit.
Apoi un vârtej de aer mai uşor ridică pentru un moment ceaţa şi zăpada din jur, iar în luminişul creat Lyra văzu tot ce se întâmpla în jurul lor. Văzu un grup de gitani sub conducerea lui John Faa hărţuind ariergarda tătară şi împingându-i înapoi spre ruinele în flăcări ale Bolvangarului, îi văzu pe ceilalţi gitani ajutând copil după copil să urce în sănii şi învelindu-i bine în blănurile lor, îl văzu pe Farder Coram uitându-se în jur neliniştit, sprijinindu-se în cârjă, cu daimonul lui de culoarea toamnei sărind prin zăpadă şi uitându-se agitat în toate părţile.
— Farder Coram! strigă Lyra. Aici!
Bătrânul auzi şi se întoarse să se uite uimit la balonul prins de frânghie, la vrăjitoarele care-l ţineau la pământ şi la Lyra care dădea frenetic din mâini, de acolo, din nacelă.
— Lyra! strigă el. Eşti bine, fato? Eşti bine?
— Mai bine ca niciodată! îi răspunse. La revedere Farder Coram! La revedere! Du toţi copiii ăştia acasă!
— Aşa o să facem, jur pe viaţa mea! Mergi cu bine copilul meu – mergi cu bine – mergi cu bine, draga mea…
În acel moment aeronautul ridică braţul ca un semnal, iar vrăjitoarele dădură drumul frânghiei. Balonul se ridică imediat şi ţâşni în sus prin aerul îngreunat de zăpadă, cu o viteză pe care Lyra abia şi-o putea crede ochilor.
După un moment, pământul dispăru în ceaţă iar ei urcau şi tot urcau din ce în ce mai tare, încât credea că nicio rachetă nu se putea îndepărta de pământ cu mai mare repeziciune. Stătea întinsă în nacelă, agăţată strâns de Roger, presată de puterea acceleraţiei.
Lee Scoresby chiuia şi râdea şi scotea nişte strigăte sălbatice de bucurie în texană; Iorek Byrnison îşi desfăcea calm armura, înfigându-şi o gheară
îndemânatică sub fiecare inel şi desfăcându-le unul câte unul, după care puse piesele separate într-o grămadă. Undeva afară foşnetul şi vâjâitul aerului prin acele de pin şi îmbrăcămintea vrăjitoarelor le spunea că
vrăjitoarele le ţineau companie în împărăţia văzduhului.
