privească întunericul adânc şi sumbru, uitându-se în gol. Aveau prea multă

cruzime. Nu contează cât de important era să afli adevărul despre păcatul originar, era prea nemilos să faci ce-i făcuseră ei lui Tony Makarios şi tuturor celorlalţi. Nimic nu justifica ce făceau.

— Şi tu ce-ai făcut? Ai făcut vreo tăietură?

— Pe mine mă interesează ceva destul de diferit. Comitetul de Oblaţii nu merge destul de departe, după părerea mea. Vreau să merg la sursa Prafului însuşi.

— Sursa? De unde vine, atunci?

— Din celălalt univers pe care îl vedem prin Auroră.

Lyra se întoarse din nou. Tatăl ei stătea confortabil în fotoliul lui, leneş şi puternic, cu ochii sclipind la fel de intens cu ai daimonului. Nu-l iubea, nu putea avea încredere în el, însă era nevoită să-l admire, să admire luxul extravagant cu care se înconjurase în această pustietate dezolantă, să

admire puterea ambiţiei lui.

— Ce este celălalt univers? spuse ea.

— Unul din miliardele fără număr de lumi paralele. Vrăjitoarele ştiau despre ele de secole, însă primii teologi care au dovedit existenţa lor în mod matematic au fost excomunicaţi acum mai bine de cincisprezece ani.

Totuşi e adevărat, nu este nicio cale să negi asta. Totuşi, nimeni nu s-a gândit că va fi vreodată posibil să treci dintr-un univers în altul. Asta ar viola legile fundamentale, am gândit. Ei bine, ne-am înşelat, am învăţat să

vedem lumea de sus. Dacă lumina poate să treacă, şi noi putem. Şi a trebuit să învăţăm să vedem, Lyra, la fel cum tu ai învăţat să foloseşti alethiometrul. Acum lumea aceea, precum orice alt univers, a apărut ca rezultat al posibilităţii. De exemplu când dai cu banul: poate să iasă cap sau pajură, şi nu ştim până nu aterizează pe care parte va cădea. Dacă iese cap, înseamnă că posibilitatea de a ieşi pajură a dispărut. Până în acel moment, cele două posibilităţi erau egale. Într-o altă lume, însă, iese pajură. Şi când se întâmplă asta, cele două lumi se despart. Folosesc exemplul cu banul ca să fie mai clar. De fapt, aceste dispariţii ale posibilităţilor se întâmplă la nivelul particulelor elementare însă ele au loc exact la fel: la un anumit moment mai multe lucruri sunt posibile, în momentul următor doar unul se întâmplă, iar restul nu există. Cu excepţia cazului în care au răsărit alte lumi, în care ele de fapt s-au întâmplat. Şi voi merge în lumea de dincolo de Auroră, spuse el, pentru că cred că de acolo vine Praful în acest univers.

Ai văzut diapozitivele pe care le-am arătat învăţaţilor în Camera de Odihnă. Ai văzut cum Praful se varsă peste lumea aceasta din Auroră. Ai văzut tu singură oraşul acela. Dacă lumina poate trece bariera dintre universuri, dacă Praful poate, dacă putem vedea acel oraş, atunci putem construi o punte peste care să trecem. E nevoie de o explozie fantastică de energie. Dar pot s-o fac. Undeva acolo este originea Prafului, originea morţii, a păcatului, a nenorocirii, a distrugerii în lume. Fiinţele umane nu pot vedea nimic fără să dorească să distrugă, Lyra. Acesta este păcatul originar. Şi îl voi distruge. Moartea va muri.

— De aia te-au pus aici?

— Da. Sunt îngroziţi. Şi pe bună dreptate.

Se ridică în picioare, la fel făcu şi daimonul lui, mândru şi frumos şi periculos. Lyra nu se mişcă. Îi era frică de tatăl ei, şi-l admira profund, dar se gândi că e nebun de legat! Dar cine era ea să-l judece?

— Mergi la culcare, spuse el. Thorold îţi va arăta unde vei dormi.

Dădu să plece.

— Ai uitat alethiometrul, spuse Lyra.

— A, da. De fapt n-am nevoie de el acum, spuse el. N-o să-mi fie de folos fără cărţi, oricum. Ştii, eu cred că Stăpânul Jordanului ţi l-a dat ţie. Ţi-a zis el să mi-l aduci mie?

— Ei bine, da! spuse ea. După care se gândi din nou şi-şi dădu seama că de fapt Stăpânul nu-i ceruse niciodată asta. Ea presupusese de la început pentru că ce alt motiv ar fi avut să i-l dea ei?

— Nu, spuse ea. Nu ştiu. Am crezut…

— Ei bine, nu-l vreau. E al tău, Lyra.

— Dar…

— Noapte bună, copilă.

Rămasă fără grai, mult prea năucită ca să mai pună vreuna din zecile de întrebări urgente care-i veneau în minte, Lyra luă alethiometrul şi îl înfăşură în catifeaua lui neagră. Apoi se aşeză lângă foc şi îl privi cum iese din cameră.

Trădarea

Se trezi trasă de mână de către un străin şi, după ce Pantalaimon sări în sus şi mârâi, îl recunoscu pe Thorold. Ţinea cu o mână tremurătoare o lampă

de naftalină.

— Domnişoară, domnişoară, treziţi-vă repede. Nu ştiu ce să fac. Nu mi-a lăsat niciun ordin. Cred că a-nnebunit, domnişoară.

— Ce? Ce s-a întâmplat?

— Lordul Asriel, domnişoară. De când v-aţi dus la culcare, aproape că a intrat în delir. Nu l-am văzut niciodată aşa de dezlănţuit. A împachetat o mulţime de instrumente şi de baterii într-o sanie, a legat câinii şi a plecat.

Dar a luat cu el şi băiatul, domnişoară!

— Roger? L-a luat pe Roger?

— Mi-a spus să-l trezesc şi să-l îmbrac, şi nu am vrut să mă cert cu el – n-am făcut-o niciodată – băiatul tot întreba de dumneata, domnişoară – dar Lordul Asriel nu-l voia decât pe el – ştii când ai venit prima dată la uşă, domnişoară? Şi te-a văzut şi n-a putut să-şi creadă ochilor şi voia să pleci?

Lyra simţi cum i se învârteşte capul de slăbiciune şi de teamă şi nu putu să

mai gândească, însă…

— Da, da, spuse ea.

— Asta era pentru că avea nevoie de un copil să-şi termine experimentul, domnişoară. Iar Lordul Asriel are un fel al lui special prin care obţine ceea ce vrea, trebuie doar să ceară şi…

Acum capul Lyrei era plin de urlete, ca şi cum ar fi încercat să înăbuşe nişte lucruri din propria-i conştiinţă.

Se dăduse jos din pat să-şi caute hainele, când, deodată căzu la pământ, învăluită într-un strigăt teribil de disperare. Simţea nevoia s-o exprime, numai că era mai mare decât ea, era ca şi cum disperarea o striga pe ea.

Căci îşi amintea cuvintele lui: energia care leagă trupul şi daimonul are o putere imensă; şi ca să creezi o punte între lumi era nevoie de o explozie fenomenală de energie…

Tocmai realizase ce făcuse.

Se luptase atât ca să aducă ceva Lordului Asriel, crezând că ştie ce voia el.

Şi nu era vorba de alethiometru. Ceea ce el dorea era un copil.

I-l adusese pe Roger.

De aceea el strigase „Nu după tine am trimis!“, când o văzuse. El chemase un copil iar sorţii îi aduseseră propria fiică. Sau aşa crezuse el, până când Roger apăruse de după ea.

Oh, ce durere amară! Crezuse că îl salvează pe Roger, şi, de fapt, în tot timpul lucrase asiduu ca să-l trădeze…

Lyra tremura şi suspina într-o vijelie de emoţii. Nu putea fi adevărat.

Thorold încercă s-o liniştească, însă el nu ştia care e motivul durerii ei profunde, şi nu putea decât s-o bată pe umăr neliniştit.