înfăşurat în catifeaua neagră şi îl dezveli, găsind cutia pe care o făcuse Iorek Byrnison.
Pantalaimon era pisică din nou şi se încordase, gata să sară. Lyra îşi trase picioarele de lângă doamna Coulter şi le puse încet pe podea, astfel încât să
fie gata să fugă atunci când venea momentul.
— Ce-i asta? spuse doamna Coulter, cu oarecare amuzament. Ce cutie drăguţă şi caraghioasă! L-ai pus aici ca să fie în siguranţă, draga mea? Tot muşchiul acesta… Ai fost foarte grijulie, nu-i aşa? Altă cutie în interiorul primei cutii! Şi sudată. Cine ţi-a făcut-o, draga mea?
Era prea nerăbdătoare să o deschidă pentru a mai aştepta un răspuns. În geantă avea un cuţitaş cu tot felul de alte instrumente în el, scoase o lamă şi o înfipse sub capac.
Imediat camera se umplu cu un bâzâit frenetic.
Lyra şi Pantalaimon rămaseră nemişcaţi. Doamna Coulter, fremătând curioasă, trase de capac, iar maimuţa se aplecă, ca să se uite.
Apoi, intr-o fracţiune de secundă de dezorientare, forma neagră a spionului-zburător tăbărî pe faţa maimuţoiului. Acesta ţipă şi se aruncă
înapoi, bineînţeles că o rănea şi pe doamna Coulter, iar ea ţipa de durere şi frică împreună cu maimuţoiul iar apoi micul diavol mecanic ajunse la ea: ateriză pe piept şi începu să se târască pe gât, spre faţă.
Lyra nu ezită. Pantalaimon se repezi la uşă iar ea era lângă el într-o fracţiune de secundă. O deschise şi o rupse la fugă mai repede decât fugise vreodată în viaţa ei.
— Alarma de incendiu! ţipă Pantalaimon, zburând în faţa ei.
Văzu un buton la colţul următor şi sparse sticla disperată cu pumnul.
Continuă să alerge îndreptându-se spre dormitoare, lovi cu putere alt buton de alarmă şi altul, şi apoi începură să apară oameni pe coridor, uitându-se în stânga şi în dreapta, să vadă unde este focul.
În acest timp Lyra ajunsese lângă bucătărie, iar Pantalaimon îi transmise Lyrei un gând tocmai în momentul în care se repezea înăuntru. Peste o secundă deschisese toate butoanele de gaz. Aruncă un chibrit aprins la cel mai apropiat ochi. Apoi trase un sac de făină de pe un raft şi îl rostogoli peste marginea mesei, sacul se sparse şi umplu aerul cu ceva alb, asta pentru că auzise ea că făina explodează dacă este tratată în acest fel în apropierea unei flăcări.
Apoi ieşi din bucătărie şi fugi cât de tare putu spre dormitorul ei.
Coridoarele erau pline acum: zeci de copii fugeau în toate părţile cu o bucurie vie în ochi pentru că deja auziseră cuvântul evadare, cei mai mari se îndreptau spre debaralele unde erau ţinute hainele şi îi împingeau şi pe cei mici într-acolo. Adulţii încercau să impună controlul dar niciunul dintre ei nu ştia ce se întâmplă. Peste tot era o hărmălaie de oameni şi copii ţipând, împingând, strigând.
Lyra şi Pantalaimon se strecurau felin prin tot acest balamuc spre dormitor şi exact în momentul în care ajunseră la uşă se auzi din spate o explozie înfundată care zgudui toată clădirea.
Celelalte fete fugiseră: camera era goală. Lyra trase dulapul la colţ, sări pe el, apucă legătura cu blănuri – pipăi să vadă alethiometrul. Era acolo. Îşi trase blănurile pe ea repede, îşi trase gluga peste faţă, iar apoi, de la uşă, Pantalaimon strigă:
— Acum!
Fugi afară. Printr-un noroc, un grup de copii care găsiseră deja nişte îmbrăcăminte groasă fugeau disperaţi pe coridor spre intrarea principală şi ea li se alătură, transpirând, cu inima aproape să-i sară din piept, ştiind că
trebuia să evadeze sau să moară.
Drumul era blocat. Focul din bucătărie se întinsese repede şi, fie că era de la făină, fie că era de la gaze, explozia pusese la pământ o parte din acoperiş. Copii şi adulţi la un loc escaladau bucăţi de grindă, grămezi de moloz şi bare îndoite pentru a ieşi sus, în aerul rece şi înţepător. Mirosea foarte tare a gaz. Apoi urmă o altă explozie mult mai puternică şi mai apropiată decât prima. Deflagraţia răsturnă câţiva oameni şi aerul se umplu de ţipete de durere şi teamă.
Lyra reuşi să ajungă sus, cu Pantalaimon care îi striga mereu:
— Pe aici! Pe aici! Printre alte strigăte şi ţipete şi zbateri de daimoni reuşi să iasă la suprafaţă din grămada de dărâmături. Aerul pe care-l respira era îngheţat şi spera că toţi copiii reuşiseră să îşi găsească hainele lor groase; ar fi frumos să evadezi din Staţie şi să mori pe urmă de frig!
Acum clădirea chiar era cuprinsă de flăcări. Când ieşi pe acoperiş, sub cerul nopţii putu vedea flăcările care se furişau pe la marginile spărturii celei mari din colţul clădirii. La intrarea principală era o îmbulzeală de copii şi adulţi ca şi mai devreme, în timpul zilei, dar de data aceasta adulţii era mai agitaţi iar copiii mai speriaţi: mult mai speriaţi.
— Roger! Roger! strigară Lyra şi Pantalaimon, rotindu-şi ochii de jur împrejur şi concentrându-se pentru a-l vedea.
Peste un moment se găsiră.
— Spune-le tuturor să vină cu mine! îi strigă Lyra la ureche.
— N-o’ să vină – îi prea mare panica.
— Spune-le ce le fac copiilor care dispar! Le taie daimonu’ cu un cuţit mare! Spune-le ce-ai văzut după-masa asta, toţi daimonii ăia cărora le-am dat drumul! Spune-le că asta o să se-ntâmple şi cu ei dacă nu fug acum!
Roger luă o gură de aer, îngrozit, dar apoi se adună şi fugi până la primul grup de copii care ezitau. Lyra făcu la fel, şi mesajul se transmise cu repeziciune, unii copii începură să ţipe şi să-şi strângă înfricoşaţi daimonii la piept.
— Veniţi cu mine! strigă Lyra. O să vină cineva să ne salveze! Trebuie să
ieşim din complex! Haideţi, fugiţi!
Copiii o auziră şi o urmară, curgând în şiruri spre bulevardul de lumini, cu cizmele alunecându-le şi scârţâind pe zăpada tare.
În spatele lor adulţii ţipau. Se auzi o altă bubuitură şi încă o parte a clădirii se prăbuşi. Aerul se umplu de scântei iar flăcările izbucniră pârâind ca o bucată de stofă sfâşiată, dar străpungând toată gălăgia se auzi un alt sunet, un sunet teribil, care venea de foarte aproape.
Lyra nu-l mai auzise până atunci, dar îşi dădu imediat seama ce era: urletul daimonilor lupi ai gărzilor tătare. Simţi un val de slăbiciune cuprinzând-o din cap până-n picioare iar copiii se opriră buimaci şi speriaţi pentru că
spre ei se îndrepta în pas alergător primul om din garda tătară, cu puşca pregătită şi cu umbra cenuşie, îngrozitoare a daimonului alături de el.
Apoi veni altul şi apoi altul. Aveau cu toţii platoşe din cap până-n picioare şi nu aveau ochi – sau cel puţin nu le puteai vedea ochii în spatele vizierelor căştilor, acoperite de zăpadă. Singurii ochi ce se puteau zări erau găurile mici şi negre ale butoaielor puştilor şi galbenul sălbatic al ochilor daimonilor de deasupra colţilor rânjiţi şi al balelor care se scurgeau pe zăpadă.
Lyra se împiedică. Nici în cel mai rău coşmar nu visase cât de înfricoşători puteau fi lupii aceia. Şi acum, că ştia cu câtă uşurinţă cei din Bolvangar încălcau marele tabu, se cutremură la gândul acelor colţi salivând…
Tătarii se aşezară în poziţie de apărare, blocând intrarea pe bulevardul de lumini, cu daimonii alături, la fel de disciplinaţi şi bine instruiţi ca şi ei.
