Strigătul se întoarse înapoi, mugind ca şi cum tot pietrişul din lume ar fi fost aruncat într-o mare lovită de furtună:

— Iorek Byrnison!

Urşii ştiau ce aveau de făcut. Fiecare insignă, eşarfă şi diademă era smulsă

de îndată şi călcată cu dispreţ sub picioare, pentru a fi instantaneu uitată.

Erau urşii lui Iorek acum, urşi adevăraţi nu pe jumătate-oameni, nesiguri, conştienţi doar de o inferioritate torturantă. Năvăliră către Palat şi începură

să disloce mari blocuri de marmură din turnurile cele mai înalte, lovind cu pumnii lor puternici zidurile crenelate până când pietrele slăbiră şi le rostogoliră şi pe ele peste stânci, ca să se spargă de debarcader, la sute de picioare mai jos.

Iorek îi ignoră şi îşi desprinse armura pentru a se îngriji de răni dar înainte să înceapă, Lyra era deja lângă el, bătând cu piciorul în zăpada stacojie şi îngheţată, strigând la urşi să înceteze dărâmarea Palatului, căci erau prizonieri înăuntru. Ei n-o auzeau, însă Iorek da şi, când urlă la ei, se opriră

de îndată.

— Oameni prizonieri? spuse Iorek.

— Da – Iofur Raknison i-a închis în donjoane – ar trebui să iasă de-acolo şi să-şi găsească adăpost undeva, altfel vor muri striviţi de pietre…

Iorek dădu ordine scurte şi câţiva urşi intrară în Palat să elibereze prizonierii. Lyra se întoarse către Iorek.

— Lasă-mă să te ajut – vreau să fiu sigură că nu eşti prea greu lovit, Iorek dragă – oh, aş dori să am nişte bandaje, sau ceva! Ai o tăietură tare urâtă pe burtă…

Un urs aşeză pe pământ, la picioarele lui Iorek, o bucăţică de ceva verde şi rigid, îngheţat bocnă.

— Muşchi de sânge, spuse Iorek. Pune-l tu în răni, Lyra. Apoi acoperă

carnea la loc şi ţine puţină zăpadă deasupra până îngheaţă.

Nu voia să lase niciun urs să-i îngrijească rănile, în ciuda dorinţei lor. În plus, Lyra era tare îndemânatică şi atât de dornică să-l ajute; aşa că micuţa se aplecă peste marele urs-rege, îndesând muşchiul de sânge în răni şi îngheţând carnea zdrenţuită până când se opri sângerarea. Când termină, mănuşile îi erau îmbibate de sângele lui Iorek, însă rănile se lipiseră deja.

Între timp, prizonierii – vreo doisprezece bărbaţi care tremurau şi mergeau vârâţi unii în alţii, orbiţi de lumină – ieşiseră afară. Nu avea niciun rost să-i vorbească Profesorului, decise Lyra, fiindcă sărmanul era nebun, însă erau multe alte lucruri urgente de făcut. Şi nu voia să-i distragă atenţia lui Iorek care dădea ordine rapide, trimiţând urşi încolo şi-ncoace, însă era îngrijorată pentru Roger şi pentru Lee Scoresby şi pentru vrăjitoare, îi era foame şi era obosită… Se gândi că cel mai bun lucru pe care-l putea face era să se dea la o parte din cale.

Aşa că se cuibări într-un colţ liniştit al câmpului de bătălie cu Pantalaimon în formă de urs pitic ca să-i ţină de cald, şi trase un morman de zăpadă

peste ea, aşa cum ar fi făcut un urs, şi adormi.

Ceva o gâdila la picioare şi o voce străină de urs îi spuse:

— Lyra Silvertongue, regele vrea să te vadă.

Se trezi aproape moartă de frig şi nu putu să-şi deschidă ochii pentru că

îngheţaseră închişi. Pantalaimon îi linse ca să topească gheaţa de pe pleoape şi în curând putu să vadă ursul cel tânăr vorbindu-i sub clar de lună.

Încercă să se ridice în picioare însă căzu de două ori.

Ursul spuse:

— Suie-te în spate, şi se ghemui să-i ofere spatele lui larg. Pe jumătate agăţată, pe jumătate alunecând, Lyra reuşi să nu cadă, în timp ce el o duse la o văgăună abruptă unde se adunaseră mulţi urşi.

Printre ei se găsea o mică fiinţă care alergă spre ea, al cărui daimon sări în sus să-l întâmpine pe Pantalaimon.

— Roger! spuse ea.

— Iorek Byrnison m-a pus să stau acolo, în zăpadă, până când venea el să

te ia – am căzut din balon, Lyra! După ce ai căzut tu, am fost purtaţi zeci de mile şi după aceea domnul Scoresby a mai dat drumul la gaz afară şi ne-am lovit de un munte, şi am căzut pe o pârtie cum n-ai mai văzut. Şi nu ştiu unde este acum domnul Scoresby, nici vrăjitoarele nu ştiu. Doar eu şi Iorek Byrnison am rămas. El a venit direct aici să te caute. Şi mi-au povestit despre luptă…

Lyra privi în jur. Sub conducerea unui urs mai bătrân, oamenii prizonieri construiau un adăpost din buşteni de lemn şi din bucăţi de prelată. Păreau fericiţi că au ceva de făcut. Unul dintre ei scăpăra un amnar să aprindă

focul.

— E şi de mâncare, spuse ursul cel tânăr care o trezise pe Lyra.

O focă proaspătă zăcea pe zăpadă. Ursul o deschise în bucăţi cu o gheară şi îi arătă Lyrei unde găseşte rinichii. Mâncă unul crud: era cald şi moale şi delicios peste măsură.

— Mănâncă-i şi vezica, spuse ursul şi smulse o bucată pentru ea. Avea gust de smântână cu aromă de alune. Roger ezită, însă îi urmă exemplul.

Mâncară cu lăcomie şi în câteva minute Lyra se trezi de-a binelea şi începu să se încălzească.

Se uită în jur, ştergându-se la gură, dar Iorek nu era de găsit.

— Iorek Byrnison vorbeşte cu consilierii lui, spuse ursul tânăr. Vrea să te vadă după ce mănânci. Urmează-mă.

Îi conduse peste o ridicătură de zăpadă către un loc unde urşii începeau să

construiască un perete de blocuri de gheaţă. Iorek stătea în centrul unui grup de urşi mai în vârstă şi se ridică să o întâmpine.

— Lyra Silvertongue, spuse el. Vino să auzi ce mi se spune.

Nu explică prezenţa ei celorlalţi urşi, sau poate ei aflaseră deja despre ea, însă urşii îi făcură loc şi o tratară cu o imensă curtoazie, ca şi cum ar fi fost o regină. Se simţi mândră peste măsură să stea lângă prietenul ei Iorek Byrnison, sub Aurora care strălucea graţios pe cerul polar, şi se alătură

conversaţiei urşilor.

Se dovedi că dominaţia lui Iofur Raknison peste ceilalţi urşi fusese ca o vrajă. Unii dintre ei o puseră pe seama influenţei doamnei Coulter care îl vizitase înainte de exilul lui Iorek, deşi Iorek nu ştiuse nimic despre asta, şi-i dăduse lui Iofur diverse cadouri.

— I-a dat un drog, spuse un urs, cu care l-a hrănit în secret pe Hjalmur Hjalmurson, şi l-a făcut să-şi uite de el.

Hjalmur Hjalmurson, îşi dădu seama Lyra, era ursul pe care-l omorâse Iorek, şi a cărui moarte îi adusese exilul. Deci doamna Coulter era în spatele acestei mârşăvii! Şi nu era totul.

— Există legi umane care împiedică anumite lucruri pe care le planifica ea, însă legile umane nu se aplică pe Svalbard. Ea voia să facă o altă staţie ca Bolvangar aici, numai că ceva şi mai rău, iar Iofur urma să-i dea voie să o facă, împotriva obiceiurilor urşilor, pentru că oamenii vizitaseră locul sau fuseseră luaţi prizonieri dar nu munciseră acolo niciodată. Încet, încet urma să-şi mărească puterea asupra lui Iofur Raknison şi a lui asupra noastră, până când deveneam creaturile ei, alergând de colo-colo la ordinele ei, singura noastră sarcină fiind să păzim monstruozitatea pe care voia s-o creeze…

Cel care vorbise era un urs bătrân. Numele lui era Søren Eisarson, şi era consilier, unul care suferise sub Iofur Raknison.

— Ce o să facă acum, Lyra? întrebă Iorek Byrnison. Care vor fi planurile ei când va auzi de moartea lui Iofur?

Lyra scoase alethiometrul. Nu prea era lumină şi nu vedea prea bine, iar Iorek ordonă să fie adusă o torţă.