Maimuţoiul auriu ţâşni de lângă ea ca o săgeată şi îl trase pe Pantalaimon din cuşca de plasă, în timp ce Lyra se rostogoli singură afară. Pan se eliberă din labele insistente ale maimuţoiului şi se rostogoli în braţele Lyrei.
— Niciodată, niciodată, respira ea în blana lui, iar el îşi îndesa inima fremătândă în a ei.
Stăteau agăţaţi unul de altul ca supravieţuitorii unui naufragiu care tremură
pe o plajă pustie. Undeva, estompat, o auzea pe doamna Coulter vorbind cu bărbaţii dar nici măcar nu putea desluşi tonul vocii. Şi apoi îi văzu cum părăsesc camera aceea odioasă iar doamna Coulter pe jumătate o căra, pe jumătate o sprijinea, de-a lungul coridorului şi apoi o uşă, un dormitor, parfum în aer, lumină fină, căldură.
Doamna Coulter o aşeză cu blândeţe pe pat. Braţul Lyrei era atât de tare strâns în jurul lui Pantalaimon încât tremura de încordare. O mână blândă o mângâia pe cap.
— Dragul meu copil, spuse vocea aceea dulce, cum ai ajuns tu aici?
Vrăjitoarele
Lyra gemea şi tremura fără a se putea controla, ca şi cum ar fi fost scoasă
dintr-o apă atât de rece încât aproape că îi îngheţase inima. Pantalaimon stătea pur şi simplu lipit de pielea ei sub haine încercând să o aducă în fire cu iubirea lui, dar conştient tot timpul de prezenţa doamnei Coulter care era ocupată să pregătească ceva de băut şi mai presus de toate, de maimuţoiul auriu ale cărui degete mici şi negre se plimbaseră rapid peste corpul Lyrei când numai Pantalaimon putea să observe, şi care pipăise punga de la brâu şi conţinutul acesteia.
— Ridică-te puţin, draga mea, hai bea asta, spuse doamna Coulter şi braţul ei se strecură blând în spatele Lyrei şi o ridică.
Lyra se încleştă toată dar se relaxă aproape imediat în momentul în care Pantalaimon îi spuse în gând:
— Suntem în siguranţă numai atâta timp cât ne prefacem. Ea deschise ochii şi descoperi că erau înlăcrimaţi şi spre surprinderea şi ruşinea ei, începu să plângă în hohote.
Doamna Coulter o alinta şi îi dădu băutura maimuţei să o ţină, în timp ce ea îi şterse Lyrei ochii cu o batistă parfumată.
— Poţi să plângi cât de mult doreşti, iubita mea, se auzi din nou vocea aceea dulce, iar Lyra se hotărî să înceteze cât de repede putea. Se luptă să-şi ţină în frâu lacrimile, îşi muşcă buzele şi se înecă de hohotele care i se revărsau încă din piept.
Pantalaimon o ţinea pe-a lui: păcăleşte-i, păcăleşte-i. Se făcu şoricel şi merse tiptil pe mâna Lyrei şi apoi se îndepărtă puţin de ea pentru a mirosi timid băutura din mâna maimuţei. Era inofensivă: infuzie de muşeţel, nimic mai mult. Se târî înapoi pe umărul Lyrei şi îi şopti:
— Bea-o.
Lyra se ridică şi ţinu cana fierbinte cu ambele mâini, luând câte o înghiţitură şi apoi suflând în cană ca să se răcească. Îşi ţinea ochii în jos.
Acum trebuia să se prefacă mai tare ca niciodată în viaţa ei.
— Lyra, iubita mea, murmură doamna Coulter mângâindu-i părul, credeam că te-am pierdut pentru totdeauna! Ce s-a întâmplat? Te-ai pierdut? Te-a luat cineva din apartament?
— Da, şopti Lyra.
— Cine era, iubito?
— Un bărbat şi o femeie.
— Invitaţi de la petrecere?
— Cred. Mi-au spus că aveţi nevoie de ceva de la parter şi când m-am dus să iau m-au prins şi m-au dus cu maşina undeva. Dar când au oprit eu am fugit şi m-am ascuns şi nu m-au mai prins. Dar nu ştiam unde sunt…
Un alt hohot de plâns o scutură scurt, dar de data aceasta era mai slab şi putea pretinde că acesta fusese cauzat de povestea pe care o spunea.
— Şi-am mers aşa, fără să ştiu unde, încercând să ajung înapoi, numai că
m-au prins Coblerii ăştia… şi m-au pus într-o maşină cu alţi copii şi m-au dus undeva, la o clădire mare, nu ştiu unde era.
Cu fiecare secundă care se scurgea, cu fiecare propoziţie pe care o spunea, simţea cum îi mai revine câte o picătură de putere. Iar acum, că era prinsă
în acţiunea dificilă dar atât de familiară şi niciodată destul de previzibilă de a minţi, simţea cum îşi revine şi devine din ce în ce mai stăpână pe situaţie; avea acelaşi sentiment de complexitate şi control pe care i-l dădea şi alethiometrul. Trebuia să fie atentă totuşi să nu spună nimic prea bătător la ochi sau vizibil imposibil, trebuia să fie vagă în unele locuri şi să inventeze detalii plauzibile în altele; pe scurt, trebuia să fie o artistă.
— Cât timp te-au ţinut în clădirea aceea? întrebă doamna Coulter.
Călătoria Lyrei pe canale şi timpul petrecut cu gitanii era de ordinul săptămânilor: trebuia să justifice tot acel timp. Inventă o călătorie cu Coblerii la Trollesund şi apoi o evadare, îmbibată cu detalii reale din locurile în care fusese cu adevărat, apoi o perioadă în care a fost servitoare la barul lui Einarsson şi apoi un timp în care a lucrat la o familie de fermieri de pe continent şi apoi cum a fost prinsă de Samoyezi şi adusă la Bolvangar.
— Şi voiau – aveau de gând să – să-l taie…
— Şşt, taci, iubita mea. Voi afla tot ceea ce s-a întâmplat.
— Dar chiar aveau de gând să facă asta? Eu n-am făcut niciodată nimic rău! La toţi copiii le e frică de ce se-ntâmplă acolo şi nimeni nu ştie. Dar e
oribil. E mai rău decât orice… De ce fac asta, doamnă Coulter? De ce sunt atât de cruzi?
— Gata, gata… eşti în siguranţă, draga mea. N-o să-ţi facă niciodată ţie una ca asta. Acum ştiu că eşti aici şi în siguranţă şi nu vei mai fi în pericol niciodată. N-o să-ţi facă nimeni niciun rău Lyra, iubita mea, nimeni n-o să
te atingă vreodată…
— Dar o fac celorlalţi copii! De ce?
— Ah, dragostea mea…
— Este Praful, nu-i aşa?
