— Băiatul o să meargă la culcare. O să-i arăt pe unde să meargă. Lordul vă

întreabă dacă vreţi să-l vizitaţi în Bibliotecă, domnişoară Lyra.

Lyra îl găsi pe Lordul Asriel într-o cameră ale cărei ferestre dădeau către marea îngheţată ce se afla jos, în depărtare. Un foc de cărbuni ardea într-un şemineu larg iar lampa de naftalină păstra o lumină slabă, aşa că ocupanţii camerei se puteau uita în voie la panorama sumbră luminată de stele de afară, nestânjeniţi de alte licăriri de lumină. Lordul Asriel, care stătea comod într-un mare fotoliu, lângă foc, o îndemnă să se apropie şi să se aşeze pe celălalt fotoliu din faţa lui.

— Prietenul tău Iorek Byrnison se odihneşte afară, spuse el. Preferă să stea la frig.

— Ţi-a povestit cum s-a luptat cu Iofur Raknison?

— Nu mi-a dat detalii. Înţeleg că el este acum noul rege al ţinutului Svalbard. E adevărat?

— Bineînţeles că e. Iorek nu minte niciodată.

— Se pare că s-a numit gardianul tău.

— Nu. John Faa i-a spus să aibă grijă de mine. Urmează ordinele lui John Faa.

— Cum a intrat John Faa în povestea asta?

— Îţi spun dacă îmi spui şi tu ceva, spuse ea. Eşti tatăl meu, nu?

— Da. Şi ce-i cu asta?

— Aşa că trebuia să-mi spui dinainte, na. N-ar trebui să ascunzi oamenilor astfel de lucruri, fiindcă se simt prost când află, şi asta-i o cruzime. Cum s-ar fi schimbat lucrurile dacă aş fi ştiut că sunt fiica ta? Ai fi putut să-mi spui mai demult. Ai fi putut să-mi spui şi să mă rogi să ţin secretul, şi aş fi făcut-o, cât de mică eram, aş fi făcut asta dacă mă rugai. Aş fi fost atât de mândră că nimic n-ar fi smuls secretul de la mine, dacă m-ai fi rugat să ţin secretul. Da’ tu niciodată. Ai zis la alţii, numa’ mie nu.

— Cine ţi-a spus?

— John Faa.

— Ţi-a spus şi despre mama ta?

— Da.

— Atunci nu prea mai am ce să-ţi spun. Nu cred că vreau să fiu interogat şi condamnat de un copil insolent. Vreau să aud ce ai văzut şi ce ai făcut în drumul către încoace.

— Ţi-am adus nesuferita’ ăsta de alethiometru, nu? izbucni Lyra. Era aproape cu lacrimi în ochi. Am avut grijă de el tot drumul de la Jordan, l-am ascuns şi l-am cocoloşit, prin tot ce-am trecut şi am învăţat să-l folosesc, şi l-am cărat cu mine tot drumu’ ăsta imposibil când puteam să

renunţ şi să stau liniştită şi în siguranţă, şi nici măcar n-ai zis mersi, nici măcar n-ai arătat vreun pic că eşti bucuros că mă vezi. Nici nu ştiu de ce-am făcut-o. Da’ am făcut-o şi am continuat să merg, chiar şi în palatul ăla împuţit a lu’ Iofur Raknison, cu toţi urşii ăia în juru’ meu, am mers înainte, de una singură, şi l-am păcălit să se bată cu Iorek ca să pot să ajung aici, de dragu’ tău… Şi când m-ai văzut aproape că ai leşinat, ca şi când aş fi vreo arătare oribilă pe care nu voiai s-o mai vezi vreodată. Nu eşti om, Lord Asriel. Nu eş’ nici măcar tatăl meu. Tatăl meu nu s-ar purta aşa cu mine.

Taţii îşi iubesc fiicele, nu-i aşa? Tu nu mă iubeşti şi nici eu nu te iubesc, asta-i sigur. Îl iubesc pe Farder Coram şi-l iubesc pe Iorek Byrnison, iubesc un urs în armură mai mult decât pe tatăl meu. Şi pun pariu că Iorek Byrnison mă iubeşte mai mult decât mă iubeşti tu.

— Tu mi-ai spus că doar urmează ordinele lui John Faa. Dacă vrei să atingi coarda sentimentală nici nu-mi mai pierd vremea cu tine.

— Ia-ţi nenorocitu’ de alethiometru, atunci, şi mă întorc cu Iorek.

— Unde?

— La palat. El poate să se lupte cu doamna Coulter şi cu Comitetul de Oblaţii, când o apărea. Dacă pierde o să mor şi eu, nici nu-mi pasă. Dacă

câştigă o să trimitem după Lee Scoresby şi o să merg cu balonul lui şi…

— Cine-i Lee Scoresby?

— Un aeronaut. Ne-a adus aici şi după aia ne-am prăbuşit. Na, poftim alethiometru’. E în stare bună.

Nu făcu nicio mişcare să-l ia iar Lyra îl aşeză pe apărătoarea de alamă din jurul căminului.

— Şi probabil că ar trebui să-ţi spun că doamna Coulter se îndreaptă către Svalbard, şi când o auzi ce s-a întâmplat cu Iofur Raknison o să vină încoa.

Într-un zepelin, cu o grămadă de soldaţi şi o să ne omoare pe toţi, din ordinul Magisteriumului.

— N-o să ajungă niciodată aici, spuse el calm.

Era atât de relaxat şi de calm că o parte din ferocitatea ei păli.

— N-ai cum să ştii, spuse ea nesigur.

— Ba da.

— Atunci, ai şi tu un alethiometru?

— N-am nevoie de alethiometru pentru asta. Acum vreau să aud povestea despre cum ai călătorit până aici, Lyra. Ia-o de la început. Spune-mi tot.

Şi aşa şi făcu. Începu cu seara când se ascunsese în Camera de Odihnă, şi continuă cu Coblerii care l-au luat pe Roger şi povestea cu doamna Coulter şi tot ce se mai întâmplase.

Era o poveste lungă, şi când o termină spuse:

— Aşa că vreau să ştiu şi eu ceva, şi cre’ că am dreptu’ să ştiu, cum aveam dreptu’ să ştiu cine eram eu de fapt. Şi dacă aia nu mi-ai spus, trebuie să-mi spui chestia asta în schimb. Bun: ce-i Praful? Şi de ce le e atât de teamă

tuturor?

Se uită la ea ca şi cum încerca să ghicească dacă ar înţelege ce-o să-i spună. Niciodată nu se uitase atât de serios la ea, gândi Lyra. Până acum o tratase ca un adult îngăduitor cu şmecheriile drăgălaşe ale unui copil. Însă

acum părea să fie sigur că ea e pregătită.

— Praful face alethiometrul să funcţioneze, spuse el.

— Ah… Şi eu m-am gândit că s-ar putea. Da’ altceva? Cum s-a aflat despre el?

— Într-un fel, Biserica a ştiut întotdeauna de existenţa lui. Au predicat secole de-a rândul despre Praf, numai că nu i-au spus aşa. Câţiva ani în urmă, un moscovit, pe numele lui Boris Mikhailovitch Rusakov, a descoperit un nou tip de particulă elementară. Ai auzit de electroni, fotoni, neutroni şi restul? Ele se numesc particule elementare pentru că nu se mai pot divide: nu mai e nimic altceva înăuntrul lor decât ele însele. Ei bine, acest nou tip de particulă era într-adevăr elementară însă era foarte greu de măsurat pentru că nu reacţiona în niciunul din felurile normale. Cel mai dificil lucru de înţeles pentru Rusakov era de ce particulele cele noi se adunau mai mult acolo unde erau fiinţe umane, ca şi cum ar fi fost atrase de noi. Şi în special de adulţi. Şi de copii, dar nu atât de mult până când daimonii lor nu-şi iau o formă fixă. În timpul pubertăţii încep să atragă

Praful mai mult, şi se aşază pe ei la fel cum se aşază pe adulţi. Acum, toate descoperirile de acest gen, fiindcă au o influenţă asupra doctrinelor

Bisericii, trebuie să fie anunţate prin Magisteriumul de la Geneva. Şi această descoperire a lui Rusakov era atât de nefirească şi de ciudată încât Inspectorul Curţii Consistoriale de Disciplină l-a suspectat că ar fi posedat de diavol. A făcut o şedinţă de exorcism în laborator, l-a interogat pe Rusakov conform regulilor Inchiziţiei, însă în final au trebuit să accepte faptul că Rusakov nu-i minţea şi nu-i înşela: Praful chiar exista. Asta i-a lăsat cu problema de a decide ce era. Şi, dată fiind natura Bisericii, un singur lucru puteau să aleagă. Magisteriumul a decis că Praful era dovada fizică a păcatului originar. Ştii ce e păcatul originar?

Ea îşi lăsă colţurile gurii în jos. Era ca şi cum ar fi fost la Jordan din nou, ascultată la o lecţie pe jumătate învăţată.

— Cred că da, spuse ea.