Un bărbat se uita cu atenţie prin spaţiul din tavan.
— Se pare că e singură…
— Cine este?
— Copilul cel nou.
— Cel pe care vânătorii samoyezi…
— Da.
— Dar nu crezi că ea… daimonii…
— Se prea poate. Dar nu singură, fără îndoială?
— Crezi că ar trebui să îi spunem…
— Cred că asta ar pune capac la toate, tu nu crezi?
— Sunt de acord. Mai bine să n-audă deloc.
— Dar ce putem face?
— Nu se poate întoarce la ceilalţi copii.
— Imposibil!
— E un singur lucru pe care putem să-l facem.
— Acum?
— Trebuie. Nu putem aştepta până dimineaţă. Ea vrea să vadă.
— Am putea să o facem noi singuri. Nu e nevoie să implicăm pe nimeni altcineva.
Bărbatul care părea să fie şeful, cel care nu o ţinea nici pe Lyra, nici pe Pan, îşi tot ciocănea dinţii cu unghia. Ochii îi erau agitaţi, săreau, alunecau şi se fixau în diferite puncte. În final dădu din cap.
— Acum. Faceţi-o acum, spuse el. Altfel va vorbi. Şocul o va împiedica.
Nu-şi va aminti cine este, ce a văzut sau ce a auzit… Haideţi.
Lyra nu putea să vorbească. Abia putea să respire. Trebui să se lase purtată
prin staţie de-a lungul coridoarelor lungi albe şi goale, pe lângă camere care zumzăiau de la becurile anbarice, pe lângă dormitoarele în care copiii dormeau cu daimonii lor pe pernă, lângă ei, împărţind visele; şi în fiecare secundă îi urmărea pe Pantalaimon iar el se întindea spre ea, iar ochii lor nu se despărţeau niciodată.
Şi apoi o uşă care se deschise cu ajutorul unei roţi, şuierat de aer şi o cameră luminată puternic, numai faianţă albă orbitoare şi inox. Frica pe care o simţea era aproape durere fizică, de fapt, era chiar durere ceea ce simţea, în timp ce o împingeau pe ea şi pe Pan spre o cuşcă mare din plasă
argintie deasupra căreia atârna, gata să îi despartă pentru totdeauna, o lamă
mare argintie.
În sfârşit, păru să-şi găsească vocea şi ţipă. Sunetul răsună tare pe suprafeţele strălucitoare dar uşa cea grea se închisese ermetic; putea să ţipe şi să tot ţipe cât voia şi afară nu s-ar fi auzit nici măcar un sunet.
Dar Pantalaimon, ca răspuns, reuşise să scape din mâinile acelea odioase –
era leu, vultur, se repezea la ei cu ciocul lui puternic, bătea din aripi, şi apoi era lup, urs, dihor – sărind, încolţind, şuierând, muşcând – o succesiune de transformări prea rapide pentru a fi înregistrate dar tot timpul sărind, zburând, zvâcnind dintr-un loc în altul în timp ce mâinile lor greoaie loveau şi apucau doar aerul.
Dar aveau şi ei daimoni, bineînţeles. Şi lupta nu era de doi la trei, ci de doi la şase. Bursucul, bufniţa şi babuinul erau cu toţii la fel de nerăbdători să îl prindă pe Pantalaimon ca şi oamenii lor, iar Lyra striga la ei:
— De ce? De ce faceţi asta? Ajutaţi-ne! N-ar trebui să-i ajutaţi pe ei.
Şi dădea din picioare şi lovea mai înflăcărată ca niciodată, până când bărbatul care o ţinea scoase un geamăt de durere şi îi dădu drumul pentru un moment – era liberă iar Pan zvâcni spre ea mai iute ca fulgerul iar ea îl zdrobi la pieptul ei fremătătoare iar el îşi înfipse adânc ghearele lui de pisică sălbatică în carnea ei şi fiecare înţepătură era o încântare şi o plăcere pentru ea.
— Niciodată! Niciodată! Niciodată! murmura ea şi se apropia cu spatele de perete pentru a-l apăra până la moarte.
Dar săriră pe ea din nou, trei bărbaţi mari şi brutali şi ea era doar un copil, şocat şi îngrozit; iar ei îl smulseră din nou pe Pantalaimon de lângă ea, şi o aruncară pe ea într-o parte a cuştii de plasă şi îl cărară pe el, care încă se zbătea puternic, în cealaltă parte. Era o barieră de plasă între ei iar el era încă parte din ea, erau încă una şi aceeaşi fiinţă. Pentru încă o secundă sau două el era tot sufletul ei drag.
Peste răsuflarea grea a oamenilor, peste propriile ei hohote de plâns, peste urletele sălbatice ale daimonului ei, Lyra auzi un bâzâit, şi văzu un bărbat (căruia îi curgea sânge din nas) lucrând la o consolă cu butoane. Ceilalţi se uitară în sus iar ochii ei îi urmară pe ai lor. Lama cea mare de metal pal argintiu se ridica încet, reflectând lumina puternică. Ultimul moment din întreaga ei viaţă avea să fie de departe cel mai rău.
— Ce se întâmplă aici?
O voce fină, muzicală; vocea ei. Totul se opri.
— Ce faceţi, şi cine este copi…
Nu termină de pronunţat cuvântul copilul pentru că în acea fracţiune de secundă o recunoscu pe Lyra. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi Lyra o văzu clătinându-se şi apucându-se de o bancă; faţa ei atât de frumoasă şi aranjată deveni pentru un moment descompusă de oroare.
— Lyra, şopti ea.
