eu îl omor pe Iofur Raknison, eu voi fi regele vostru. Primul meu ordin către voi va fi să dărâmaţi acest palat, această casă parfumată a batjocurii şi a înzorzonării de tinichea, şi să aruncaţi aurul şi marmura în mare. Fierul este metalul demn de un urs, nu aurul. Iofur Raknison a poluat Svalbardul.

Eu am venit să-l curăţ. Iofur Raknison, te provoc la luptă.

Apoi Iofur sări înainte un pas sau doi, ca şi cum cu greu s-ar fi putut stăpâni să stea pe loc.

— Urşi! urlă la rândul lui Iofur. Iorek Byrnison s-a întors la invitaţia mea.

Eu l-am atras aici şi eu trebuie să spun termenii acestei lupte. Iată-i: dacă îl omor pe Iorek Byrnison, carnea îi va fi făcută bucăţi şi împrăştiată la spurcăciunile de stâncă. Capul îi va fi atârnat deasupra palatului meu.

Memoria lui va fi uitată. Va fi o greşeală capitală să-i pronunţe cineva numele…

Continuă la fel, după care fiecare urs vorbi din nou. Era o formulă, un ritual urmat cu credinţă. Lyra se uită la amândoi, atât de diferiţi unul de celălalt: Iofur atât de lucios şi de puternic, pocnind de sănătate şi de putere, cu armură splendidă, mândru ca un rege, iar Iorek – mai mic, deşi niciodată

nu se gândise că el ar fi mic, şi prost echipat, cu armura ruginită şi ciobită.

Însă armura lui era sufletul lui. El o făcuse şi i se potrivea. Erau una. Iofur

nu era mulţumit de armura lui, el voia, de altfel, şi un alt suflet. Era fără

astâmpăr iar Iorek era liniştit.

Ea îşi dădu seama că şi ceilalţi urşi făceau această comparaţie. Însă Iorek şi Iofur erau mai mult decât doi urşi. Două caste de urşi se înfruntau în bătălie, două destine, două căi de viitor. Iofur începuse să-i ducă într-o direcţie, Iorek îi mâna într-alta şi, în acelaşi timp, un viitor se închidea iar altul începea să se desfăşoare.

Când ritualul de luptă trecu la faza a doua, cei doi urşi începură să amuşine fără răbdare zăpada, făcându-şi loc înainte, clătinând din cap. Nicio mişcare în rândul spectatorilor, însă toţi ochii îi urmăreau.

În final, războinicii se opriră în tăcere, urmărindu-se faţă în faţă, fiecare într-o extremitate a câmpului de bătaie.

Apoi, cu un răget şi răscolind zăpada cei doi urşi se mişcară în acelaşi moment. Ca două mari stânci care, stând în balans pe două piscuri de munte alăturate, sunt desprinse deodată de către un cutremur, şi se rostogolesc pe pantele muntelui şi capătă viteză, sărind peste crevase şi făcând copacii una cu pământul, până se izbesc una de cealaltă atât de tare încât amândouă se fac pulbere şi fărâme de piatră, aşa porniră la luptă cei doi urşi. Izbitura întâlnirii lor răsună în aerul nemişcat şi ecoul se lovi de pereţii Palatului. Însă ei nu se sfărâmară, ca stâncile. Căzură amândoi într-o parte şi primul care se ridică fu Iorek. Se roti ca un arc şi îl înşfacă pe Iofur, a cărui armură fusese afectată de coliziune şi care nu putea să-şi ridice prea uşor capul.

Iorek ajunse rapid la locul vulnerabil de la gât. Râcâi blana albă şi apoi îşi agăţă ghearele pe sub marginea căştii lui Iofur şi o trase în sus.

Simţind pericolul, Iofur mârâi şi se scutură, aşa cum Lyra îl văzuse pe Iorek scuturându-se pe malul apei, trimiţând în aer cascade de apă. Iorek căzu din nou, dislocat iar Iofur se ridică în două labe, cu un scrâşnet de metale îndoite, îndreptând cu puterea-i oţelul platoşei din spate. Apoi, ca o avalanşă, se năpusti peste Iorek, care încerca încă să se ridice.

Lyrei i se tăie răsuflarea simţind forţa acelei căderi zdrobitoare. Cu siguranţă, chiar şi pământul de sub ea se cutremură. Cum putea Iorek să

supravieţuiască? Se chinuia să se întoarcă din nou şi să câştige puţin teren, însă picioarele îi erau mai sus iar Iofur îşi înfipse dinţii undeva lângă gâtul lui Iorek. Picături de sânge zburau prin aer: una ateriză pe blana Lyrei iar ea o apăsă cu mâna, în semn de iubire.

Apoi ghearele din spate ale lui Iorek se afundară în legăturile cămăşii de zale a lui Iofur şi traseră în jos. Rupse de tot partea din faţă iar Iofur se rostogoli într-o parte ca să poată vedea stricăciunea, lăsându-l pe Iorek să

se ridice din nou în picioare.

Pentru o secundă, cei doi urşi se îndepărtară unul de celălalt, recăpătându-şi răsuflarea. Iofur era acum stânjenit de cămaşa de zale căci, din platoşă de protecţie se transformase într-un obstacol: era încă legată jos şi rămăsese atârnată de picioarele din spate. Totuşi, lui Iorek îi era şi mai rău. Rana de la gât sângera din belşug iar el respira cu greu.

Însă sări la Iofur, înainte ca regele să poată descâlci zalele agăţate de blană, şi-l răsturnă cu picioarele în sus, plonjând apoi către partea dezgolită a gâtului lui Iofur, unde era îndoită marginea căştii. Iofur îl aruncă de pe el şi cei doi urşi se porniră din nou la luptă, împroşcând în toate direcţiile şuvoaie de zăpadă care făceau şi mai dificil să vezi cine era în avantaj.

Lyra privea, cu răsuflarea tăiată, frământându-şi atât de tare mâinile încât o dureau. Crezu o clipă că îl vede pe Iofur făcându-i lui Iorek o rană la burtă, însă nu putea fi adevărat pentru că un moment mai târziu, după o altă

explozie convulsivă de zăpadă, amândoi urşii stăteau pe labele din spate, ca doi boxeri, iar Iorek zgâria faţa lui Iofur cu ghearele-i puternice, în timp ce Iofur riposta aproape la fel de sălbatic.

Lyra tremura la greutatea loviturilor. Ca şi cum un uriaş ar fi mânuit un buzdugan cu cinci ţinte de oţel…

Fierul se izbea de fier, dinţii scrâşneau pe alţi dinţi, răsuflarea tuna fioros, picioarele fulgerau pământul bătătorit. Zăpada din jur era stropită cu roşu, răscolită şi transformată într-o zloată purpurie de jur împrejur.

Armura lui Iofur ajunsese într-o stare jalnică, platoşele rupte şi îndoite, firele de aur smulse sau murdărite de sânge iar casca îi dispăruse cu totul.

A lui Iorek era într-o condiţie mult mai bună, cu toată urâţenia ei: ciobită

însă intactă, rezistând mult mai bine loviturilor de baros ale ursului-rege, şi respingând ghearele lui brutale, lungi de doisprezece centimetri.

Totuşi, Iofur era mai mare şi mai puternic decât Iorek iar Iorek era slăbit şi flămând, şi pierduse mult sânge. Era rănit la burtă, la ambele braţe şi la gât, pe când lui Iofur nu-i curgea sânge decât din falca de jos. Lyra ar fi vrut atât de mult să-şi ajute prietenul drag, dar ce putea face?

Lui Iorek îi era din ce în ce mai rău acum. Şchiopăta. De câte ori punea pe pământ laba stângă din faţă cu toţii vedeau că abia îşi mai poate duce

greutatea. Nu lovise niciodată cu ea iar loviturile cu cea dreaptă erau mai slabe, aproape ca nişte bătăi uşoare în comparaţie cu loviturile năprasnice pe care le dăduse cu doar câteva minute înainte.

Iofur observase şi el. Începu să-l provoace jignindu-l, numindu-l mână-ruptă, plod neputincios, ros de rugină, mortăciune şi alte nume de ocară, cărându-i în tot acest timp lovituri din stânga şi din dreapta, pe care Iorek nu le mai putea para. Iorek trebui să se retragă încet în spate, pas cu pas, şi să se ghemuiască sub ploaia de lovituri ale sarcasticului urs-rege.

Lyra plângea. Dragul şi curajosul ei urs, apărătorul ei fără de frică era pe moarte şi ea nu putea să-l trădeze şi să se uite în altă parte căci, dacă el s-ar fi uitat la ea, trebuia să-i vadă ochii strălucind de iubire şi încredere şi nu o faţă ascunsă cu laşitate sau un spate întors de frică.

Aşa că se uită, însă lacrimile o împiedicau să vadă ce se întâmpla cu adevărat, şi poate că nici n-ar fi fost vizibil pentru ea. În orice caz, nu era vizibil pentru Iofur.

Fiindcă Iorek se mişca înapoi doar ca să găsească un loc curat şi uscat sub picioare şi o stâncă solidă de pe care să sară, iar neputinciosul braţ stâng era de fapt teafăr şi puternic. Nu puteai să păcăleşti un urs, însă, aşa cum Lyra îi demonstrase, Iofur nu voia să fie urs, voia să fie om, aşa că Iorek îl păcălea.

În cele din urmă, găsi ce-şi dorea: o piatră solidă şi bine înfiptă în solul îngheţat. Se sprijini de ea, încordându-şi picioarele şi aşteptând momentul propice.

Acesta veni când Iofur se ridică drept pe labele din spate mugindu-şi triumful şi întorcându-şi capul batjocoritor înspre partea stângă, aparent slabă, a lui Iorek.

Atunci se mişcă Iorek. Ca un val care şi-a adunat puterile pe mii de mile de ocean şi care tulbură puţin apa adâncă dar când ajunge la mal se ridică înalt spre cer, îngrozind locuitorii ţărmului, înainte să se spargă de pământ cu o putere căreia nu-i chip să-i ţii piept – aşa şi Iorek Byrnison se ridică

împotriva lui Iofur, explodând în sus de pe stânca uscată şi-şi izbi feroce mâna stângă în falca dezgolită a lui Iofur Raknison.

Lovitura fu teribilă. Îi smulse de tot partea de jos a fălcii, care zbură în aer împroşcând cu sânge zăpada la mulţi metri distanţă.

Limba roşie a lui Iofur atârna scurgându-se peste pieptul deschis. Ursul-rege rămăsese deodată fără glas, fără muşcătură, fără ajutor. Iorek nu mai

avea nevoie de nimic altceva. Plonjă şi într-o secundă dinţii muşcară gâtul lui Iofur, trăgând de el într-o parte şi-n alta, ridicând uriaşul trup de la pământ şi trântindu-l mai apoi la loc, ca şi cum Iofur nu mai era decât o focă la marginea apei.

Apoi îl smulse în sus şi Iofur îşi pierdu viaţa în dinţii lui Iorek.

Mai era un ritual de înfăptuit. Iorek deschise pieptul neprotejat al regelui mort, jupuind deoparte blana pentru a expune vederii coastele înguste albe şi roşii, semănând cu scândurile unei bărci răsturnate. Iorek pătrunse în cuşca coastelor şi smulse inima lui Iofur, roşie şi aburindă, şi o mâncă în faţa tuturor supuşilor lui Iofur.

Apoi izbucniră aclamaţiile, pandemoniul, urşii se năpustiră să aducă

omagiile lor învingătorului lui Iofur.

Vocea lui Iorek Byrnison se ridică peste vacarm.

— Urşi! Cine e regele vostru?