— Nu ale cui? întrebă el cu o voce mai subţire decât şi-ar fi imaginat ea, însă plină de tonuri expresive şi de subtilitate. Când vorbi, flutură o labă

prin faţa gurii, ca să alunge muştele care se adunaseră în zonă.

— Ale lui Iorek Byrnison, Maiestatea Voastră, spuse ea. Am ceva foarte important şi secret să vă spun, aşa că ar trebui să discutăm între patru ochi, credeţi-mă.

— Ceva despre Iorek Byrnison?

Se apropie de el, păşind cu grijă pe podeaua plină de găinaţ şi alungând muştele care-i bâzâiau pe lângă faţă.

— Ceva despre daimoni, spuse ea, astfel încât doar el să audă.

Expresia lui se schimbă. Nu înţelegea ce vrea să însemne, însă fără îndoială

era extrem de interesat. Deodată, se prăvăli de pe tron, făcând-o să sară în lături, le ordonă ceva celorlalţi urşi. Cu toţii îşi plecară capetele şi se îndreptară cu spatele spre uşă. Păsările, care se ridicaseră în stol la urletul lui, croncăniră şi se rotiră peste capetele lor înainte de a se întoarce la cuiburi.

Când sala tronului se goli iar Iofur Raknison şi cu Lyra rămaseră singuri, el se întoarse nerăbdător către ea.

— Ei bine? întrebă el. Spune-mi cine eşti. Ce poţi să-mi spui despre daimoni?

— Eu sunt un daimon, Maiestate, spuse ea.

El se opri în loc.

— Al cui? întrebă el.

— Al lui Iorek Byrnison, răspunse ea.

Era cel mai periculos lucru pe care îl spusese vreodată. Vedea destul de clar că doar uimirea lui fără margini îl opri să o omoare pe loc. Ea continuă

imediat:

— Vă rog, Maiestate, lăsaţi-mă să vă spun mai întâi, înainte să mă loviţi.

Am venit aici pe riscul meu, după cum vedeţi, şi nu pot să fac nimic care să

vă rănească. De fapt, vreau să vă ajut, de aceea am venit. Iorek Byrnison a fost primul urs care a primit un daimon, însă voi ar fi trebuit să fiţi primul.

Aş vrea, mai degrabă, să fiu daimonul vostru, decât al lui, de aceea am venit.

— Cum? spuse el dintr-o suflare. Cum a primit un urs un daimon? Şi de ce el? Şi cum se face că eşti atât de departe de el?

Muştele plecau din gura lui ca nişte cuvinte mărunte.

— Asta-i uşor. Pot să mă îndepărtez de el pentru că sunt ca un daimon de vrăjitoare. Ştii că ei se pot îndepărta sute de mile de oamenii lor? Aşa şi cu mine. Cât despre cum m-a primit pe mine daimon, asta s-a întâmplat la Bolvangar. Aţi auzit de Bolvangar, căci doamna Coulter sigur v-a povestit despre el, însă probabil că nu v-a spus chiar tot ce se întâmplă acolo.

— Taie… răspunse el.

— Da, taie, asta-i o parte, intercizia. Însă fac şi tot felul de alte lucruri, cum ar fi să producă daimoni artificiali. Şi experimente pe animale. Când Iorek Byrnison a auzit chestia asta s-a oferit voluntar pentru un experiment ca să

vadă dacă puteau să-i facă un daimon, şi au reuşit. Eu sunt daimonul. Mă

cheamă Lyra. Aşa cum oamenii au daimoni sub formă de animale, tot aşa, când un urs are un daimon, va lua formă umană. Eu sunt daimonul lui. Pot să-i citesc gândurile şi ştiu exact ce face şi unde este şi…

— Unde este acum?

— Spre Svalbard. Vine încoace cât de repede poate.

— De ce? Ce vrea? Trebuie că e nebun! O să-l facem fărâme!

— Pe mine mă vrea. Vine să mă recupereze. Dar eu nu vreau să fiu daimonul lui, Iofur Raknison. Vreau să fiu daimonul vostru. Pentru că

odată ce au văzut cât de puternic este un urs care are daimon, oamenii din Bolvangar au decis să nu mai repete niciodată experimentul. Iorek Byrnison urma să fie singurul urs care a avut vreodată un daimon. Iar dacă

îl ajut, ar putea să conducă toţi urşii împotriva voastră. De aceea a venit la Svalbard.

Ursul-rege urlă de furie. Urlă atât de tare încât cristalele din candelabru începură să sune, toate păsările din marea sală începură să ţipe iar Lyrei îi ţiuiau deja urechile.

Dar nu pierdu ocazia.

— De aceea sunteţi cel mai bun, îi spuse ea lui Iofur Raknison, fiindcă

sunteţi plin de pasiune şi pe cât de puternic, pe atât de deştept. Însă a trebuit să-l părăsesc şi să vin să vă spun, pentru că nu vreau ca el să fie conducătorul urşilor. Conducerea trebuie să vă aparţină. Şi există o cale să

mă desprindeţi de el şi să mă faceţi daimonul vostru, însă nu o să ştiţi care e aceea dacă nu v-o spun eu şi s-ar putea să alegeţi metoda obişnuită pentru doborârea urşilor ca el, proscrişi, adică să nu vă bateţi cu el ci să-l ucideţi cu aruncătoarele de flăcări sau altfel. Şi dacă faceţi treaba asta, o să mă

sting ca o lumânare şi o să mor odată cu el.

— Dar tu… cum se poate…

— Pot să devin daimonul vostru, spuse ea, însă doar dacă îl învingeţi pe Iorek Byrnison într-o luptă dreaptă. Apoi, puterea lui o să vină la voi şi mintea mea se va contopi cu a voastră şi vom deveni o singură persoană, gândindu-ne gândurile unul celuilalt. Şi-apoi veţi putea să mă trimiteţi la mile depărtare să spionez pentru voi, sau să mă ţineţi lângă voi, cum doriţi.

Şi v-aş ajuta să conduceţi urşii spre capturarea Bolvangarului, dacă doriţi, şi să-i faceţi să creeze mai mulţi daimoni pentru urşii voştri favoriţi, sau dacă aţi vrea să fiţi singurul urs care să aibă un daimon am putea distruge Bolvangarul pentru totdeauna. Am putea face orice, Iofur Raknison, voi şi cu mine, împreună!

În tot timpul ăsta îl ţinuse pe Pantalaimon în buzunar cu o mână

tremurătoare. El stătea cât de nemişcat putea, în cea mai mică formă de şoricel la care se gândise vreodată.

Iofur Raknison se plimba în sus şi în jos cu un aer de impacienţă explozivă.

— Luptă dreaptă? întreba el. Eu? Să lupt cu Iorek Byrnison? Imposibil! E

un proscris! Cum se poate? Cum să lupt cu el? Numai aşa se poate?

— E singura cale, spuse Lyra, dorindu-şi în sinea ei să nu fie, căci Iofur Raknison părea, cu fiecare secundă ce trecea, mai mare şi mai fioros. Cât îi era de drag Iorek şi cât de multă încredere avea în el, nu putea să creadă cu adevărat că ar doborî vreodată acest gigant printre alţi urşi giganţi. Însă era

singura speranţă pe care o aveau. Să fii doborât de la distanţă de aruncătoarele de flăcări nu lăsa loc de nicio speranţă.

Iofur Raknison se întoarse brusc.