— Am un plan ca să evadăm, spuse Lyra încet. Vin nişte oameni să ne ia de aici, aţi înţeles, şi o să fie aici cam într-o zi. Sau poate chiar mai devreme. Ce tre’ să facem noi e să fim gata imediat ce se dă semnalul şi să
ne luăm hainele groase imediat şi să fugim afară. Fără să pierdeţi timpul
niciun pic. Trebuie doar să fugiţi. Numai că dacă nu vă luaţi hanoracele şi cizmele şi tot ce trebuie pe voi, o să muriţi de frig.
— Ce semnal? întrebă Annie.
— Alarma de incendiu, ca în după-masa asta. E organizat totul. Toţi copiii tre’ să ştie şi niciun adult. Şi în niciun caz, ea.
Ochii le străluceau de speranţă şi emoţie. Iar mesajul era dat mai departe, de la unul la altul, în toată cantina. Lyra îşi dădea seama că atmosfera se schimbase. Afară copiii fuseseră energici şi dornici să se joace; apoi, când au văzut-o pe doamna Coulter, păreau să fi fost cuprinşi de o frică isterică, dar acum se părea că starea lor căpătase un sens şi păreau stăpâni pe sine şi calmi. Lyra se minună ce efect puternic putea să aibă speranţa.
Urmări cu atenţie prin uşa întredeschisă ce se întâmpla afară, dar cu ochii în patru, gata să se pitească oricând, pentru că se auzeau venind voci de adulţi, şi apoi chiar doamna Coulter în persoană îşi făcu apariţia pentru câteva secunde uitându-se înăuntru şi zâmbind la copiii fericiţi care îşi beau laptele cald şi îşi mâncau prăjiturică, care stăteau la căldurică şi erau atât de bine hrăniţi. Un fior trecu aproape instantaneu prin toată cantina: toţi copiii încremeniră şi se uitară la ea.
Doamna Coulter zâmbi şi trecu mai departe fără niciun cuvânt. Încet, încet, gălăgia se înteţi din nou.
Lyra spuse:
— Unde se duc să vorbească?
— Probabil că în sala de conferinţe, spuse Annie. Ne-au dus şi pe noi acolo, o dată, adăugă ea, referindu-se la ea şi la daimonul ei. Erau acolo aproape douăzeci de oameni mari şi unul dintre ei ţinea o prelegere şi eu a trebuit să stau acolo şi să fac ce îmi spunea, adică să văd cât de mult putea Kyrillion să se îndepărteze de mine şi pe urmă m-au hipnotizat şi mi-au făcut alte lucruri… Este o cameră mare cu multe scaune şi mese şi un podium. Este în spatele biroului de la intrare. Hm, sunt sigură că ei o să
pretindă că exerciţiul de incendiu s-a desfăşurat cum trebuie. Sunt sigură că
le e frică de ea, la fel cum ne e şi nouă…
Tot restul zilei, Lyra stătu cu celelalte fete urmărind totul cu atenţie, vorbind puţin, încercând să nu iasă în evidenţă. A trebuit să facă exerciţii, să coasă, apoi a venit cina, joaca din sală, o cameră mare şi ponosită cu jocuri mecanice, câteva cărţi jerpelite şi o masă de tenis. La un moment dat, Lyra şi ceilalţi copii îşi dădură seama că ceva se întâmpla; era parcă un
fel de stare de urgenţă. Adulţii se agitau în toate părţile sau stăteau în grupuri şi vorbeau aprins. Lyra ghici că descoperiseră cuştile daimonilor şi probabil, se întrebau cum s-a întâmplat.
Dar nu o văzu pe doamna Coulter, ceea ce era o mare uşurare. Când veni timpul să meargă la culcare ştiu că trebuia să le spună şi fetelor secretul.
— Auziţi, întrebă ea, vin în dormitor noaptea ca să verifice dacă dormim?
— Intră şi se uită doar o dată, spuse Bella. Plimbă raza unei lanterne de jur împrejur, dar nu se uită cu atenţie.
— Bun. Fin’că io mă duc să mă uit. E un spaţiu prin tavan, pe care mi l-a arătat băiatu’ ăsta…
Explică ea, dar până să termine, Annie spuse:
— Vin cu tine!
— Nu, mai bine nu, pentru că o să fie mai bine să lipsească doar o persoană. Puteţi să spuneţi toate că aţi adormit şi nu ştiţi unde m-am dus.
— Dar dacă aş veni cu tine…
— Ne-ar prinde mai uşor, spuse Lyra.
Daimonii lor se uitau fix unul la altul, Pantalaimon ca pisică sălbatică iar Kyrillion al lui Annie, ca vulpe. Palpitau. Pantalaimon scoase un sâsâit uşor şi îşi arătă colţii dar Kyrillion se întoarse şi începu să se spele indiferent.
— Bine, atunci, spuse Annie, resemnată.
Era un fapt destul de obişnuit ca astfel de confruntări între copii să fie rezolvate de daimonii lor în felul acesta, unul dintre ei acceptând dominaţia celuilalt. Oamenii lor acceptau, de regulă, rezultatul fără resentimente, aşa că Lyra ştia că Annie va face aşa cum a spus ea.
Toate fetiţele au contribuit la plan, punându-şi hainele în patul Lyrei astfel încât, la o verificare superficială să pară că este acolo, şi jurară să spună că
nu ştiu nimic despre asta. Apoi Lyra ascultă la uşă pentru a se asigura că nu vine nimeni, sări pe dulap, împinse placa şi pătrunse înăuntru.
— Numa’ să nu spuneţi nimic, şopti ea în jos, spre feţele care o urmăreau cu atenţie.
Apoi puse placa uşor la loc şi se uită înjur.
Stătea ghemuită într-un fel de jgheab metalic îngust care era fixat pe o structură de grinzi şi traverse. Plăcile tavanelor erau uşor translucide aşa că
de dedesubt venea puţină lumină şi Lyra putu vedea suprafaţa destul de joasă (cam de 60, 70 de centimetri în înălţime) întinzându-se fără sfârşit în
toate direcţiile. Era plin de conducte de metal, bare şi ţevi şi puteai să te pierzi uşor. Dar dacă reuşea să meargă doar pe metal, fără să pună piciorul pe panouri, şi atâta timp cât nu făcea niciun zgomot, ar trebui, gândea ea, să poată merge fără probleme de la un capăt la celălalt al Staţiei.
— E la fel ca la Jordan, Pan, şopti ea, când am stat în Camera de Odihnă.
— Dacă n-ai fi făcut-o atunci, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, şopti el.
— Atunci eu sunt cea care trebuie să rezolv, nu-i aşa?
Încercă să se orienteze şi să descopere cam în ce direcţie ar fi trebuit să se afle Sala de Conferinţe şi porni. Nu era deloc o călătorie uşoară. Trebuia să
meargă de-a buşilea pentru că spaţiul era prea mic pentru a putea merge lăsată pe vine, şi de multe ori trebuia să se târască pe sub vreo conductă
mare pătrată sau să încalece ţevile de încălzire. Jgheaburile de metal prin care se târa urmau dispunerea pereţilor interiori şi atâta timp cât stătea în ele simţea ceva solid, liniştitor sub picioare; dar erau atât de înguste şi aveau margini ascuţite, atât de ascuţite încât se tăie la gleznă şi la genunchi şi în scurt timp descoperi că o dor toate oasele şi muşchii şi că e plină de praf.
