Imediat doctorul se întoarse şi continuă examenul, cântărind-o pe Lyra separat şi pe Pantalaimon separat, uitându-se la ea din spatele unui ecran special, măsurându-i bătăile inimii, punând-o să stea nemişcată sub un fel de cioc care şuieră şi scoase un fel de aer rece.
În mijlocul unuia dintre teste, începu să sune o sonerie şi nu se mai opri.
— Alarma de incendiu, oftă doctorul. Foarte bine Lizzie, acum urmeaz-o pe sora Betty.
— Dar toate hainele lor groase sunt în incinta cu dormitoarele, domnule doctor. Nu poate ieşi afară aşa. Credeţi că ar fi bine să mergem acolo mai întâi?
Era agasat că îi fuseseră întrerupte experimentele şi pocni din degete cu iritare.
— Presupun că acesta este exact tipul de lucru pe care practica aceasta este menită să o arate, spuse el. Ce porcărie.
— Când am venit ieri, îi sări Lyra în ajutor, sora Clara mi-a pus celelalte haine într-un dulap acolo, în prima cameră în care m-a examinat. Cea de alături. Aş putea să le port pe acelea.
— Bună idee! spuse sora. Repede atunci.
Cu un sentiment de bucurie nemaipomenită, Lyra merse într-un suflet după
soră şi îşi recuperă blănurile, pantalonii şi cizmele ei adevărate şi le trase repede pe ea, în timp ce sora se înfofolea în mătase de cărbune.
Apoi se grăbiră afară. În curtea cea mare din faţa grupului principal de clădiri erau în jur de o sută de persoane, adulţi şi copii la un loc, care se agitau de colo-colo unii bucuroşi, alţii iritaţi, mulţi dintre ei doar uimiţi.
— Vezi? spunea un adult. Merită să facem asta din când în când, măcar pentru a ne da seama ce haos s-ar crea dacă ar fi un incendiu adevărat.
Cineva sufla de zor într-un fluier şi îşi flutura braţele dar nimeni nu-i dădea prea mare atenţie. Lyra îl văzu pe Roger şi îi făcu semn. Roger îl trase de braţ pe Billy Costa şi foarte repede toţi trei erau împreună în mijlocul unei harababuri de copii care alergau în toate părţile şi ţipau cât îi ţinea gura.
— Nimeni n-o să bage de seamă dacă ne uităm şi noi, spuse Lyra. O să le ia o mie de ani să îi numere pe toţi aşa că putem să spunem că am mers după cineva şi că ne-am pierdut. Aşteptară până când adulţii se uitau în alte părţi şi apoi Lyra luă o mână de zăpadă de jos, o bătători repede într-un bulgăre dezlânat şi sfărâmicios şi îl zvârli la întâmplare în mulţime. Peste o secundă toţi copiii făceau acelaşi lucru iar văzduhul se umplu de zăpadă
zburătoare. Hohotele de râs şi ţipetele acopereau complet strigătele adulţilor care încercau zadarnic să menţină controlul. În secunda următoare, cei trei copii erau după colţ şi ieşiseră din conul de vedere al adulţilor.
Zăpada era atât de groasă încât nu se puteau mişca decât foarte greoi dar ce mai conta! Nu-i urmărea nimeni.
Larma din spatele lor era la fel de puternică dar se auzea mai de la distanţă.
Fără doar şi poate, copiii se bucurau din plin de libertatea pe care o aveau iar Lyra spera s-o ţină tot aşa cât mai mult timp. Merse pe lângă marginea clădirii pătrate, căutând o fereastră. Acoperişul era la doar doi metri şi ceva distanţă de pământ şi, spre deosebire de celelalte clădiri, aceasta nu avea niciun tunel acoperit care să facă legătura cu restul Staţiei.
Nu era nicio fereastră dar era o uşă. Deasupra uşii era o placă pe care scria cu roşu: INTRAREA STRICT INTERZISĂ.
Lyra puse mâna pe clanţă să o încerce, dar înainte de a apăsa, Roger spuse:
— Uite! O pasăre! Sau…
Acel sau al lui era o exclamaţie de îndoială, pentru că acea creatură care cobora în viteză din cerul negru nu era deloc o pasăre: era cineva pe care Lyra îl mai văzuse înainte.
— Daimonul vrăjitoarei!
Gâscanul bătu din aripile largi ridicând un nor de zăpadă, când ateriză.
— Salutări, Lyra, spuse el. Te-am urmat aici, deşi nu m-ai văzut. Te-am aşteptat să ieşi afară. Ce se întâmplă?
Îi spuse repede.
— Unde sunt gitanii? întrebă ea. John Faa e bine? S-au bătut cu samoyezii?
— Aproape toţi sunt bine. John Faa este rănit, dar nu grav. Oamenii care te-au luat erau vânători şi mercenari, care de obicei atacă grupurile de călători şi fiind singuri, pot călători mai repede decât un grup mare. Gitanii sunt încă la o zi distanţă.
Cei doi băieţi se uitau cu teamă la gâscanul-daimon şi la atitudinea familiară a Lyrei faţă de el, pentru că, bineînţeles, nu văzuseră niciodată un daimon fără omul lui până acum iar despre vrăjitoare nu ştiau mai nimic.
Lyra le spuse:
— Uite, mai bine vă duceţi să staţi de şase, aţi înţeles? Billy, tu du-te în partea aia iar tu, Roger, păzeşte drumul pe care am venit. N-avem mult timp la dispoziţie.
Se duseră repede să facă aşa cum le spusese iar Lyra se întoarse din nou la uşă.
— De ce încerci să intri acolo? întrebă gâscanul-daimon.
— Pentru ceea ce fac ei aici. Le taie – îşi coborî vocea – le taie copiilor daimonii. Şi cred că o fac aici, în clădirea asta. Sau, cel puţin, ştiu eu că
ceva se întâmplă aici, şi voiam să mă uit. Dar e încuiată…
— Eu pot să o deschid, spuse gâscanul şi bătu o dată sau de două ori din aripi aruncând zăpada pe uşă. Lyra auzi cum se întoarce ceva în încuietoare.
— Intră cu grijă, spuse daimonul.
Lyra trase uşa prin zăpadă, o deschise mai mult şi intră. Gâscanul-daimon veni cu ea. Pantalaimon era agitat şi se fâţâia dar nu voia ca daimonul vrăjitoarei să vadă cât de teamă îi era aşa că trebui să zboare la pieptul Lyrei şi să-şi găsească adăpost în blănurile ei.
Imediat ce li se obişnuiră ochii cu lumina, Lyra văzu de ce.
Într-un şir de cutii de sticlă puse pe rafturi, de-a lungul pereţilor, erau toţi daimonii copiilor despicaţi: forme fantomatice de pisici, sau păsări sau şobolani sau alte creaturi, toţi dezorientaţi, înfricoşaţi şi străvezii ca fumul.
