Pe măsură ce înaintau, temperatura creştea, precum orice altceva în jur.

Mirosul din palatul lui Iofur era respingător: mirosea a grăsime râncezită

de focă, a baligă, a sânge, a gunoaie de tot felul. Lyra îşi dăduse jos gluga, să nu-i fie aşa cald, însă nu putea să nu strâmbe din nas. Spera ca urşii să

nu poată citi expresiile oamenilor. La fiecare câţiva metri erau console de fier care susţineau lămpi din seu de balenă, şi nu era uşor să ghiceşti, nici măcar în umbrele lor pâlpâitoare, încotro te îndreptai.

În final, se opriră în faţa unei uşi grele din fier. Un urs-gardian împinse un zăvor masiv iar sergentul îşi întoarse deodată capul spre Lyra şi o împinse de-a dura peste prag. Înainte să se dezmeticească, auzi uşa zăvorându-se în urma ei.

Era tare întuneric, însă Pantalaimon se făcu licurici şi aruncă o luminiţă

palidă în jurul lor. Erau într-o celulă îngustă, cu pereţii şiroind de umezeală

şi cu o bancă de piatră drept mobilă. În colţul cel mai îndepărtat era o grămadă de zdrenţe pe care o luă drept pat, şi cam asta era tot ce se vedea.

Lyra se aşeză, cu Pantalaimon pe umăr, şi căută prin haine alethiometrul.

— Da’ ştiu c-a avut parte de ceva zdruncinătură, Pan, şopti ea. Sper că mai merge.

Pantalaimon zbură pe încheietura ei şi rămase acolo, strălucind, în timp ce Lyra se concentra. O parte din ea găsea remarcabil că putea să stea acolo, în mijlocul pericolului, şi totuşi să se afunde în calmul de care avea nevoie să citească alethiometrul. Era însă o parte atât de mare din ea încât cele mai complicate întrebări se sortau singure în simbolurile ce le alcătuiau, la fel de natural precum muşchii îi mişcau membrele: abia dacă mai avea nevoie să se gândească la ele.

Îşi întoarse palmele şi gândi întrebarea:

— Unde este Iorek? Răspunsul veni pe dată:

Cale de-o zi, a fost târât acolo de balon după ce te-ai prăbuşit, însă se grăbeşte într-aici.

— Şi Roger?

E cu Iorek.

— Ce o să facă Iorek?

Vrea să pătrundă în palat şi să te salveze, înfruntând toate dificultăţile.

Puse alethiometrul deoparte, mai neliniştită decât înainte.

— N-o să-l lase, nu-i aşa? spuse ea. Sunt prea mulţi. Tare-aş vrea să fiu eu vrăjitoare, Pan, aşa ai putea să ieşi şi să-l găseşti şi să iei mesaje şi am putea face un plan bun…

După care trase sperietura vieţii.

O voce de bărbat vorbi în întuneric la un metru şi ceva mai încolo şi spuse:

— Cine eşti?

Sări în picioare cu un strigăt de alarmă. Pantalaimon se făcu de îndată

liliac, ţipând strident, şi zbură în jurul ei, în timp ce ea se lipi cu spatele de perete.

— E? E? spuse din nou bărbatul. Cine-i acolo? Vorbeşte! Vorbeşte!

— Fă-te la loc licurici, Pan, spuse ea tremurând. Dar nu te duce prea aproape.

Micul punct de lumină dansă prin aer şi flutură în jurul capului vorbitorului. Şi, la urma urmei nu era o grămadă de zdrenţe: era un bărbat cu barba căruntă legat în lanţuri de perete, ai cărui ochi sclipiră în licărirea lui Pantalaimon şi al cărui păr zdrenţăros îi cădea peste umeri. Daimonul lui, un şarpe jigărit, îi şedea în poală, scoţându-şi din când în când limba, când Pantalaimon zbura mai aproape.

— Cum te numeşti? întrebă ea.

— Jotham Santelia, răspunse el. Sunt Profesorul Regius de Cosmologie la Universitatea din Gloucester. Cine eşti?

— Lyra Belacqua. Pentru ce te-au închis?

— Maliţie şi gelozie… De unde vii? E?

— De la Colegiul Jordan, spuse ea.

— Ce? Oxford?

— Da.

— Mai e ticălosul ăla de Trelawney acolo? E?

— Profesorul Palmerian? Da, zise ea.

— Mai e, pentru numele lui Dumnezeu! E? Trebuiau să-l forţeze să-şi dea demisia de mult. Plagiator duplicitar! Filfizon!

Lyra scoase un sunet neutru.

— Şi-a mai publicat lucrarea despre fotonii razelor gama? spuse Profesorul, împingându-şi faţa înspre Lyra.

Ea se dădu înapoi.

— Nu ştiu, răspunse ea şi apoi, din obişnuinţă, inventă – nu, continuă ea.

Îmi amintesc acum. Spunea că trebuie să mai verifice nişte cifre. Şi…

spunea că vrea să scrie şi despre Praf. Asta-i.

— Ticălosul! Hoţul! Escrocul! Haimanaua! strigă bătrânul şi se cutremură

atât de violent, încât Lyrei i se făcu teamă că o să-l apuce o criză.

Daimonul îi alunecă letargic din poală, în vreme ce Profesorul se bătea cu pumnii în picioare. Picături de salivă îi zburau din gură.

— Mda, spuse Lyra, întotdeauna m-am gândit că e hoţ. Şi haimana, şi toate alea.

Că era puţin probabil ca o fetiţă murdară şi nepieptănată să apară în celula lui şi să-l cunoască exact pe omul care-i popula obsesiile, asta nu mai remarcă Profesorul Regius. Era nebun, fără îndoială, sărmanul bătrân, însă

putea deţine câteva fărâme de informaţii care i-ar fi fost de folos Lyrei.