Daimonul vrăjitoarei sâsâi plin de mânie, iar Lyra îl strânse tare pe Pantalaimon la piept şi spuse:
— Nu te uita! Nu te uita!
— Unde sunt copiii acestor daimoni? spuse gâscanul-daimon zguduindu-se de furie.
Lyra îi explică înfricoşată despre întâlnirea pe care o avusese cu Tony Makarios, şi se uită peste umăr la bietele fiinţe întemniţate, care se întindeau şi se împingeau cu feţele lor palide în pereţii de sticlă. Lyra distinse vaietele lor istovite, pline de durere şi nefericire. În lumina palidă a unui bec anbaric slab văzu că în faţa fiecărei cutii era o plăcuţă cu un nume, şi da, într-adevăr, era şi o cutie goală cu numele Tony Makarios.
Mai erau încă patru sau cinci cutii goale printre celelalte, fiecare cu nume.
— Vreau să le dau drumul amărâţilor ăştia, sărmanele fiinţe! spuse ea cu înverşunare. O să sparg toate cutiile astea de sticlă şi o să-i las să iasă afară.
Şi se uită în jur după ceva cu care să o facă, dar locul era pustiu.
Gâscanul-daimon spuse:
— Aşteaptă.
Era daimon de vrăjitoare, era mult mai în vârstă decât ea şi mult mai puternic. Aşa că fu nevoită să îl asculte.
— Trebuie să îi facem pe oamenii ăştia să creadă că cineva a uitat să
închidă cuştile şi să încuie uşa, explică el. Dacă vor vedea cutiile sparte şi urme în zăpadă cât de mult crezi că va dura până te vor găsi? Şi trebuie să
rezişti până ajung gitanii. Acum fă exact aşa cum îţi spun eu: ia o mână de zăpadă şi atunci când îţi spun eu, suflă câte puţină peste fiecare cuşcă.
Lyra fugi afară. Roger şi Billy stăteau încă de pază. Ţipetele, râsetele şi chiuielile copiilor se auzeau în continuare, pentru că, în fond nu trecuseră
decât două sau trei minute.
Înşfacă cu ambele mâini făcute căuş câtă zăpadă putu şi apoi intră din nou în clădire pentru a face cum spusese gâscanul. Cum sufla câte puţină
zăpadă pe fiecare cuşcă, gâscă scotea un gâlgâit din gât şi uşa se deschidea.
După ce le-a descuiat pe toate, scoase capacul celei dintâi iar vrabia palidă
ieşi din cuşcă dar, în loc să îşi ia zborul, căzu la pământ. Gâscanul se
aplecă încet şi o întoarse delicat cu ciocul, iar vrăbiuţa se făcu şoarece şi încercă să meargă dar se împleticea şi era total bulversat. Pantalaimon sări de la pieptul Lyrei şi se duse să o mângâie.
Lyra lucră repede şi în câteva minute toţi daimonii erau liberi. Unii încercau să vorbească şi se adunau la picioarele ei sau chiar încercau să o tragă de pantaloni, deşi tabu-ul îi făcea să se tragă înapoi. Şi putea spune de ce, sărmanele fiinţe, pentru că le era dor de căldura solidă a corpurilor oamenilor lor; la fel cum ar fi făcut şi Pantalaimon, tânjeau să se poată
strânge la pieptul cuiva.
— Acum, repede, spuse gâscanul. Lyra trebuie să fugi înapoi să te amesteci cu ceilalţi copii. Fii curajoasă, copilă. Gitanii vin cât de repede pot. Eu trebuie să îi ajut pe sărmanii daimoni să îşi găsească oamenii lor… Se apropie şi spuse încet:
— Dar nu vor mai fi niciodată ca unul singur. Sunt separaţi pe viaţă.
Acesta este cel mai crud lucru pe care l-am văzut vreodată… Lasă urmele pe care le-ai făcut, le acopăr eu. Grăbeşte-te acum…
— Oh, te rog, înainte de a pleca! Vrăjitoarele… Ele zboară, nu-i aşa? Nu visam când le-am văzut zburând noaptea trecută…
— Da copilă, de ce?
— Pot să tragă un balon?
— Fără îndoială, dar…
— Vine şi Serafina Pekkala?
— Nu este timp să explicăm politica naţiilor de vrăjitoare. Aici sunt implicate mari puteri, iar Serafina Pekkala trebuie să apere interesele clanului ei. Dar s-ar putea ca ceea ce se întâmplă aici să fie o mică parte din întregul care se întâmplă în celelalte părţi. Lyra, trebuie să te duci înăuntru. Hai fugi, fugi!
Lyra fugi iar Roger, care urmărise cu ochii căscaţi cum palizii daimoni rătăceau afară din clădire, înotă disperat până la ea prin zăpada mare.
— E… ăăă – e ca în cripta de la Jordan, – ăştia-s daimoni!
— Da, şşşt. Nu-i spune lui Billy. Nu mai spune la nimeni. Hai înapoi.
În spatele lor, gâscanul bătea cu putere din aripi aruncând zăpadă peste urmele pe care le făcuseră copiii, înconjurat de daimonii pierduţi care se adunau sau se îndepărtau cu mici sunete lugubre de dor şi suferinţă. Când urmele fură acoperite, gâscanul se întoarse pentru a-i aduna pe daimoni la un loc. Vorbi şi unul câte unul se schimbară, deşi puteai vedea ce efort
mare făceau. Reuşiră până la urmă să devină cu toţii păsări şi, ca nişte pui care abia atunci învăţau să zboare, urmară daimonul vrăjitoarei, zbătându-se, căzând şi fugind prin zăpadă după el şi în final, cu mare dificultate, ridicându-se în zbor. Se ridicară într-o linie frântă, imagini palide şi cadaverice pe fondul negru al cerului câştigând înălţime încet, încet, deşi unii erau atât de slăbiţi încât zborul le era haotic iar alţii renunţaseră să mai lupte şi se zbăteau în jos, dar marele gâscan gri îi încercuia şi îi împingea înapoi în rând, mânându-i de la spate sau conducându-i până când se pierdură în întunericul adânc.
Roger o trăgea de mânecă.
— Repede spunea el, sunt aproape gata.
Înaintară poticnindu-se ca să-l ajungă pe Billy, care le făcea disperat semn cu mâna din colţul celălalt al clădirii. Copiii obosiseră sau adulţii reuşiseră
să recâştige ceva autoritate, pentru că acum păreau să se alinieze oarecum la uşa principală, dar cu multe îmbrâncituri şi ghionturi. Lyra şi ceilalţi doi se strecurară de după colţ şi se amestecară printre ei, însă înainte de asta, Lyra spuse:
