Se aşeză cu grijă lângă el, nu prea aproape ca să nu se atingă de ea, însă

destul de aproape ca luminiţa lui Pantalaimon să-l dezvăluie clar.

— Profesorul Trelawney se lăuda mai ales că-l ştia tare bine pe regele urşilor, spuse ea.

— Se lăuda! E? E? Sigur că se laudă! Nu-i decât un papiţoi! Şi, şi, şi un pirat! Nici măcar o fărâmă de cercetare originală care să-i poarte numele!

Totu-i furat de la oameni mai buni!

— Da, asta aşa-i, spuse Lyra cu sinceritate. Şi când face ceva singur, nimereşte greşit.

— Da! Da! Absolut! Nu tu talent, nu tu imaginaţie, o fraudă din cap până

în picioare!

— Adică, de exemplu, spuse Lyra, sunt sigură că ştii mai multe despre urşi decât el.

— Urşii, exclamă bătrânul, ha! Aş putea să scriu un tratat despre ei! D-aia m-au şi închis, ştii?

— Pentru ce?

— Ştiu prea multe despre ei, şi n-ar îndrăzni să mă omoare. N-ar îndrăzni pe cât şi-ar dori. Ştiu, îţi dai seama. Am prieteni. Da! Prieteni influenţi.

— Mda, zise Lyra. Şi pun pariu că ai fi un profesor minunat, continuă ea.

Cu atâta ştiinţă şi experienţă câtă ai.

Chiar şi în adâncurile nebuniei, bătrânului i se trezi puţin bruma de bun simţ şi se uită la ea tăios, ca şi cum ar fi bănuit-o de sarcasm. Însă Lyra

avusese de-a face cu învăţaţi suspicioşi şi supărăcioşi toată viaţa ei, şi se uită la el cu atâta admiraţie sinceră încât el se linişti.

— Profesor, repetă el, profesor… Da, aş putea să fiu profesor. Daţi-mi elevul potrivit şi o să-i aprind scânteia cunoaşterii!

— Da, şi cunoştinţele tale n-ar trebui să dispară pur şi simplu, spuse Lyra încurajator. Ar trebui să fie duse mai departe, ca oamenii să-şi amintească

de tine.

— Da, încuviinţă el serios. Prinzi foarte repede, copilă. Cum te numeşti?

— Lyra, îi spuse din nou. Ai putea să mă înveţi despre urşi?

— Urşi… spuse el cu neîncredere.

— Chiar aş vrea să ştiu despre cosmologie şi despre Praf, şi toate astea, numai că nu sunt prea deşteaptă pentru ele. Ai nevoie de studenţi cu adevărat deştepţi pentru asta. Însă aş putea învăţa câte ceva despre urşi. Ai putea să-mi predai despre ei, cu siguranţă. Şi am putea să facem exerciţii şi după aia să trecem la Praf, poate.

El încuviinţă din nou.

— Da, spuse el, da, cred că ai dreptate. Există o corespondenţă între microcosmos şi macrocosmos! Stelele au viaţă, copila mea. Ştiai? Totul în univers are viaţă şi sunt şi scopuri măreţe pe deasupra. Universul este plin de intenţii, ştii. Totul se întâmplă cu un scop. Scopul tău e să-mi aduci aminte de asta. Foarte bine, foarte bine – în disperarea mea uitasem. Foarte bine! Excelent, copila mea!

— Deci l-ai văzut pe rege? Pe Iofur Raknison?

— Da. O, da. Am venit aici la invitaţia lui, ştii. Voia să înfiinţeze o universitate. Urma să mă facă Vice-Cancelar. Asta chiar ar fi o ţeapă în coasta Societăţii Arctice Regale, e? E? Şi ticălosul ăla de Trelawney! Ha!

— Ce s-a întâmplat?

— Am fost trădat de oameni de nimic. Trelawney printre ei, desigur. Era aici, ştii. Pe Svalbard. A răspândit minciuni şi calomnii despre diplomele mele. Calomnie! Infamie! Cine a descoperit ultima demonstraţie a ipotezei Barnard-Stokes, e? E? Da, Santelia, iată cine. Trelawney n-a putut să

suporte. A scuipat minciuni printre dinţi. Iofur Raknison m-a aruncat aici.

O să ies eu într-o zi, ai să vezi. O să fiu Vice-Cancelar, oh, da. Trelawney o să se târască în genunchi şi o să-mi ceară iertare! Las’ să mă denigreze Comitetul Publicaţiilor Societăţii Arctice Regale! Ha! O să-i demasc pe toţi!

— Nădăjduiesc că Iorek Byrnison o să te creadă, când s-o întoarce, spuse Lyra.

— Iorek Byrnison? N-are rost să-l mai aşteptăm. N-o să se întoarcă

niciodată.

— E pe drum.

— Atunci o să-l omoare. El nu-i urs, ştii. El e un proscris. Ca mine.

Degradat, ştii. N-are dreptul la niciun privilegiu de-al urşilor.

— Să zicem că Iorek Byrnison vine, totuşi, spuse Lyra. Dacă l-ar provoca pe Iofur Raknison la duel…

— Oh, ei n-ar permite aşa ceva, spuse Profesorul cu hotărâre. Iofur nu s-ar coborî niciodată până-ntr-atât încât să recunoască dreptul lui Iorek Byrnison de a se lupta cu el. N-are niciun drept. Iorek ar putea foarte bine să fie acum şi focă, sau morsă, nu urs. Sau mai rău: Tătar sau Skraeling.

Nu s-ar lupta cu el onorabil, ca şi cu un urs. L-ar ucide cu aruncătoare de flăcări înainte să se apropie. Nicio speranţă. Fără milă.

— O, spuse Lyra cu disperarea în suflet. Şi ceilalţi prizonieri ai urşilor?

Ştii unde-i ţin?

— Alţi prizonieri?

— Cum ar fi… Lordul Asriel.

Deodată, Profesorul se schimbă cu totul. Se ghemui şi se făcu mic de tot, lipindu-se de perete, şi începu să dea din cap a avertisment:

— Şşşt! Taci! O să te-audă! şopti el.

— De ce nu trebuie să amintesc de Lordul Asriel?

— Interzis! Foarte periculos! Iofur Raknison nu va permite să-i fie rostit numele!

— De ce? spuse Lyra, apropiindu-se în şoaptă, ca să nu-l sperie.

— Comitetul de Oblaţii i-a dat sarcina specială lui Iofur să-l ţină prizonier pe Lordul Asriel, şopti la rândul său bătrânul. Doamna Coulter însăşi a venit până aici să vorbească cu Iofur şi i-a oferit tot soiul de recompense ca să-l ţină pe Lordul Asriel deoparte. Ştiu asta, ştii, pentru că eram la vremea aceea în graţiile lui Iofur. M-am întâlnit cu doamna Coulter! Da. Am avut o lungă conversaţie cu ea. Iofur era prostit cu totul de ea. Nu se putea abţine să nu vorbească despre ea. Ar face totul pentru ea. Dacă ea doreşte ca Lordul Asriel să stea la sute de mile depărtare, aşa va fi. Orice pentru doamna Coulter, orice. O să dea numele ei capitalei, ştiai?