— Dovedeşte-mi! spuse el. Dovedeşte-mi că eşti daimon!

— Prea bine, spuse ea. Pot să fac asta uşor. Pot să aflu ceva ce doar voi ştiţi, nimeni altcineva, ceva ce doar un daimon ar putea să afle.

— Atunci spune-mi care-i prima fiinţă pe care am omorât-o.

— Va trebui să merg într-o încăpere şi să fiu singură ca să fac asta, spuse ea. Când voi fi daimonul vostru veţi putea vedea cum fac, însă până atunci trebuie să rămână secret.

— Este o anticameră înaintea acestei camere. Mergi acolo şi ieşi când vei şti răspunsul.

Lyra deschise uşa şi se trezi într-o cameră luminată de o singură torţă, fără

altă mobilă decât o vitrină de mahon care conţinea câteva ornamente oxidate de argint. Scoase alethiometrul şi întrebă:

— Unde este Iorek acum?

La patru ore depărtare şi se grăbeşte din ce în ce mai tare.

— Cum pot să-i spun ce-am făcut?

Trebuie să ai încredere în el.

Se gândi cu îngrijorare cât de obosit va fi. Însă apoi îşi dădu seama că nu făcea ceea ce alethiometrul tocmai îi spusese: nu avea încredere în el.

Lăsă gândul acela la o parte şi puse întrebarea pe care o dorea Iofur Raknison. Care a fost prima fiinţă pe care o omorâse prima data?

Răspunsul veni pe dată: tatăl lui Iofur.

Întrebă mai departe, şi află că Iofur fusese singur pe gheţar ca tânăr urs, în prima lui expediţie de vânătoare şi dăduse peste un urs solitar. Se certaseră

şi se luptaseră iar Iofur îl omorâse. Când află mai târziu că era propriul lui tată (fiindcă urşii erau crescuţi de mamele lor şi rareori îşi vedeau taţii) ascunse adevărul. Nimeni nu ştia despre ce se întâmplase în afară de Iofur.

Lyra puse alethiometrul deoparte şi se întrebă cum să-i spună ce aflase.

— Flatează-l! şopti Pantalaimon. Asta-i tot ce vrea.

Aşa că Lyra deschise uşa şi îl găsi pe Iofur Raknison aşteptând-o, cu o expresie de triumf, viclenie, aprehensiune şi lăcomie.

— Ei bine?

Îngenunche înaintea lui şi îşi înclină capul până când îi atinse laba stângă

din faţă, cea mai puternică, fiindcă urşii erau stângaci.

— Vă cer iertare, Iofur Raknison! spuse ea. Nu ştiam că eşti atât de puternic şi de măreţ.

— Ce-i asta? Răspunde-mi la întrebare!

— Prima fiinţă pe care aţi ucis-o a fost propriul vostru tată. Cred că sunteţi un nou zeu, Iofur Raknison. Cu siguranţă. Doar un zeu ar fi avut puterea să

facă asta.

— Ştii! Vezi!

— Da, pentru că sunt daimon, aşa cum am spus.

— Mai spune-mi ceva. Ce mi-a promis Lady Coulter când a fost aici?

Din nou Lyra intră în camera goală şi consultă alethiometrul înainte de a se întoarce cu răspunsul.

— V-a promis că o să-l facă pe Magisterium-ul din Geneva să fie de acord să fiţi botezat creştineşte, chiar dacă pe atunci nu aveaţi un daimon. Ei bine, mi-e teamă că nu a făcut asta, Iofur Raknison, şi sincer vorbind nu cred că ar fi vreodată de acord dacă n-aţi avea un daimon. Cred că ea ştia asta şi nu v-a spus adevărul. Însă, în orice caz, când o să mă primiţi daimon aţi putea să fiţi botezat dacă aţi vrea, fiindcă nimeni n-ar mai avea ce să

spună. Aţi putea cere lucrul ăsta şi ei n-ar putea să vă refuze.

— Da… Adevărat. Chiar asta a spus. Adevărat, fiecare cuvânt. Şi m-a înşelat? Am crezut în ea şi ea m-a înşelat?

— Da, v-a înşelat. Însă ea nu mai contează de-acum. Scuzaţi-mă, Iofur Raknison. Sper că nu vă supăraţi că vă spun, însă Iorek Byrnison e doar la patru ore depărtare aşa că mai bine aţi ordona gărzilor să nu-l atace, aşa cum ar face în mod normal. Dacă vă veţi lupta cu el pentru mine va trebui să-l lăsaţi să intre în Palat.

— Da…

— Şi poate, atunci când vine, ar fi bine să mă prefac că sunt încă daimonul lui şi să-i spun că m-am rătăcit, sau aşa ceva. Nu-şi va da seama. Mă voi preface. O să spuneţi celorlalţi urşi că sunt daimonul lui Iorek şi că voi fi al vostru după ce îl veţi învinge?

— Nu ştiu… Ce ar trebui să fac?

— Nu cred că ar trebui să menţionaţi asta încă. De îndată ce vom fi împreună, voi şi cu mine, putem gândi ce-i mai bine de făcut şi să decidem atunci. Acum trebuie să explicaţi celorlalţi urşi de ce o să-l lăsaţi pe Iorek să se lupte cu voi ca un urs în toate drepturile, chiar dacă e proscris. Pentru că nu vor înţelege şi va trebui să găsim un motiv pentru asta. Vreau să spun

că o să facă ce le veţi spune, oricum, însă dacă înţeleg motivul vă vor admira şi mai tare.

— Da. Şi atunci ce ar trebui să le spunem?

— Să le spunem… Spuneţi-le că pentru a face regatul şi mai sigur l-aţi chemat pe Iorek Byrnison aici, să vă luptaţi, iar învingătorul va conduce urşii pentru totdeauna. Vedeţi, dacă îi faceţi să creadă că a fost ideea voastră ca el să vină, şi nu a lui, ei vor fi cu adevărat impresionaţi. Vor crede că aveţi puterea să-l chemaţi aici de departe. Vor crede că puteţi face orice.

— Da…

Marele urs era neajutorat. Lyra găsea că puterea asupra lui era de-a dreptul îmbătătoare şi, dacă Pantalaimon n-ar fi ciupit-o brusc de mână să-i amintească de pericolul în care se aflau cu toţii, şi-ar fi pierdut cu totul simţul proporţiilor.

Îşi reveni însă şi păşi înapoi cu modestie, privind şi aşteptând în timp ce urşii, sub comanda exaltată a lui Iofur, pregăteau câmpul de bătălie pentru Iorek Byrnison. Între timp, Iorek, neştiind nimic din toate acestea, se apropia din ce în ce mai repede de ceea ce ea şi-ar fi dorit să-i poată spune că este o luptă pentru viaţa lui.

Până la moarte

Luptele între urşi erau obişnuite şi erau prilejul unui adevărat ritual. Pentru că era un lucru rar ca un urs să omoare un alt urs, totuşi, şi atunci când se întâmpla era mai degrabă un accident, sau se datora faptului că un urs nu înţelesese semnalele celuilalt, aşa cum a fost cazul lui Iorek Byrnison.

Cazurile de crimă propriu-zisă, aşa cum se întâmplase cu Iofur care-şi omorâse tatăl, erau şi mai rare.

Uneori, însă, apăreau ocazii în care singurul mod de a rezolva o dispută era lupta până la moarte. Şi pentru asta se prescria un întreg ceremonial.

De îndată ce Iofur anunţă că Iorek Byrnison era pe drum şi că va avea loc o bătălie, câmpul de bătaie fu măturat şi nivelat iar armurierii veniră de la minele de foc pentru a verifica armura lui Iofur. Era examinată fiecare crestătură, erau testate toate legăturile iar plăcile erau şlefuite cu cel mai fin nisip. Ghearele primiră şi ele o la fel de mare atenţie. Spoiala aurie fu dată

jos şi fiecare unghie de doisprezece centimetri lungime fu ascuţită şi pilită