Lyra se încleştă toată dar se relaxă aproape imediat în momentul în care Pantalaimon îi spuse în gând:

— Suntem în siguranţă numai atâta timp cât ne prefacem. Ea deschise ochii şi descoperi că erau înlăcrimaţi şi spre surprinderea şi ruşinea ei, începu să plângă în hohote.

Doamna Coulter o alinta şi îi dădu băutura maimuţei să o ţină, în timp ce ea îi şterse Lyrei ochii cu o batistă parfumată.

— Poţi să plângi cât de mult doreşti, iubita mea, se auzi din nou vocea aceea dulce, iar Lyra se hotărî să înceteze cât de repede putea. Se luptă să-şi ţină în frâu lacrimile, îşi muşcă buzele şi se înecă de hohotele care i se revărsau încă din piept.

Pantalaimon o ţinea pe-a lui: păcăleşte-i, păcăleşte-i. Se făcu şoricel şi merse tiptil pe mâna Lyrei şi apoi se îndepărtă puţin de ea pentru a mirosi timid băutura din mâna maimuţei. Era inofensivă: infuzie de muşeţel, nimic mai mult. Se târî înapoi pe umărul Lyrei şi îi şopti:

— Bea-o.

Lyra se ridică şi ţinu cana fierbinte cu ambele mâini, luând câte o înghiţitură şi apoi suflând în cană ca să se răcească. Îşi ţinea ochii în jos.

Acum trebuia să se prefacă mai tare ca niciodată în viaţa ei.

— Lyra, iubita mea, murmură doamna Coulter mângâindu-i părul, credeam că te-am pierdut pentru totdeauna! Ce s-a întâmplat? Te-ai pierdut? Te-a luat cineva din apartament?

— Da, şopti Lyra.

— Cine era, iubito?

— Un bărbat şi o femeie.

— Invitaţi de la petrecere?

— Cred. Mi-au spus că aveţi nevoie de ceva de la parter şi când m-am dus să iau m-au prins şi m-au dus cu maşina undeva. Dar când au oprit eu am fugit şi m-am ascuns şi nu m-au mai prins. Dar nu ştiam unde sunt…

Un alt hohot de plâns o scutură scurt, dar de data aceasta era mai slab şi putea pretinde că acesta fusese cauzat de povestea pe care o spunea.

— Şi-am mers aşa, fără să ştiu unde, încercând să ajung înapoi, numai că

m-au prins Coblerii ăştia… şi m-au pus într-o maşină cu alţi copii şi m-au dus undeva, la o clădire mare, nu ştiu unde era.

Cu fiecare secundă care se scurgea, cu fiecare propoziţie pe care o spunea, simţea cum îi mai revine câte o picătură de putere. Iar acum, că era prinsă

în acţiunea dificilă dar atât de familiară şi niciodată destul de previzibilă de a minţi, simţea cum îşi revine şi devine din ce în ce mai stăpână pe situaţie; avea acelaşi sentiment de complexitate şi control pe care i-l dădea şi alethiometrul. Trebuia să fie atentă totuşi să nu spună nimic prea bătător la ochi sau vizibil imposibil, trebuia să fie vagă în unele locuri şi să inventeze detalii plauzibile în altele; pe scurt, trebuia să fie o artistă.

— Cât timp te-au ţinut în clădirea aceea? întrebă doamna Coulter.

Călătoria Lyrei pe canale şi timpul petrecut cu gitanii era de ordinul săptămânilor: trebuia să justifice tot acel timp. Inventă o călătorie cu Coblerii la Trollesund şi apoi o evadare, îmbibată cu detalii reale din locurile în care fusese cu adevărat, apoi o perioadă în care a fost servitoare la barul lui Einarsson şi apoi un timp în care a lucrat la o familie de fermieri de pe continent şi apoi cum a fost prinsă de Samoyezi şi adusă la Bolvangar.

— Şi voiau – aveau de gând să – să-l taie…

— Şşt, taci, iubita mea. Voi afla tot ceea ce s-a întâmplat.

— Dar chiar aveau de gând să facă asta? Eu n-am făcut niciodată nimic rău! La toţi copiii le e frică de ce se-ntâmplă acolo şi nimeni nu ştie. Dar e

oribil. E mai rău decât orice… De ce fac asta, doamnă Coulter? De ce sunt atât de cruzi?

— Gata, gata… eşti în siguranţă, draga mea. N-o să-ţi facă niciodată ţie una ca asta. Acum ştiu că eşti aici şi în siguranţă şi nu vei mai fi în pericol niciodată. N-o să-ţi facă nimeni niciun rău Lyra, iubita mea, nimeni n-o să

te atingă vreodată…

— Dar o fac celorlalţi copii! De ce?

— Ah, dragostea mea…

— Este Praful, nu-i aşa?

— Asta ţi-au spus? Doctorii ţi-au spus asta?

— Copiii ştiu. Toţi copiii vorbesc despre asta, dar niciunul nu ştie cu adevărat despre ce e vorba! Şi mie aproape mi-au făcut-o – trebuie să îmi spuneţi! Nu aveţi niciun drept să păstraţi secretul, cel puţin de acum înainte!

— Lyra… Lyra, Lyra. Iubita mea, acestea sunt idei mari şi complicate; cu Praful şi aşa mai departe. Nu este ceva cu care să-şi bată mintea copiii. Dar doctorii o fac pentru binele copiilor, crede-mă. Praful este ceva rău, ceva greşit, ceva diavolesc. Adulţii şi daimonii lor sunt infectaţi cu Praf atât de adânc încât nu mai pot scăpa de el. Este prea târziu. Nu se mai poate face nimic pentru ei… Dar o operaţie rapidă când sunt copii, îi va proteja toată

viaţa. Praful pur şi simplu nu se va mai lipi de ei. Sunt în siguranţă şi fericiţi şi…

Lyra se gândi la Tony Makarios. Se aplecă în faţă deodată şi vomită.

Doamna Coulter se dădu înapoi şi îşi luă mâna de pe ea.

— Te simţi bine, draga mea? Mergi la baie…

Lyra înghiţi tare şi se şterse la ochi.

— Nu trebuie să ne faceţi asta, spuse ea. Aţi putea pur şi simplu să ne lăsaţi în pace. Sunt sigură că Lordul Asriel n-ar lăsa pe nimeni să facă asta dacă

ar şti ce se întâmplă. Dacă el are Praf şi dumneavoastră aveţi Praf şi Stăpânul de la Jordan are Praf şi toţi adulţii au Praf, înseamnă că e în regulă să ai Praf. Când o să ies afară o să spun tuturor copiilor din lume despre asta. Oricum, dacă ar fi aşa de bine, de ce i-aţi oprit să-mi facă şi mie tăietura asta? Dacă era ceva bun, ar fi trebuit să-i fi lăsat să-mi facă şi mie la fel. Ar fi trebuit să vă bucuraţi.

Doamna Coulter dădea din cap cu faţa acoperită de un zâmbet trist şi înţelept.

— Draga mea, spuse ea, uneori ceea ce e bine ne poate face puţin rău la început şi bineînţeles că este tulburător pentru cel de lângă tine când tu eşti aşa de supărată… Dar nu înseamnă că daimonul îţi este luat de lângă tine.

El rămâne încă acolo! Doamne, foarte mulţi adulţi de aici au făcut operaţia.

Surorile par destul de fericite, nu-i aşa?

Lyra clipi. Deodată înţelese lipsa lor de curiozitate şi placiditatea lor ciudată, înţelese de ce daimonii lor mici păşeau ca somnambulii pe lângă

ele.

Nu spune nimic, îşi spuse ea în gând şi strânse tare buzele.

— Draga mea, nimeni nici nu ar visa măcar să facă o operaţie pe un copil fără să-l testeze la început. Şi nimeni vreodată nu ar lua daimonul copilului pentru totdeauna! Tot ce li se întâmplă aici este o mică tăietură, şi gata, copilul va trăi în pace. Pentru totdeauna! Vezi, daimonul îţi este un prieten şi un tovarăş minunat când eşti tânăr, dar la vârsta pe care o numim pubertate, şi la care vei ajunge foarte curând, draga mea, daimonii aduc tot felul de gânduri şi sentimente tulburătoare şi chinuitoare în mintea noastră

şi astfel lasă să intre Praful. O mică operaţie scurtă, înainte de aceasta, şi nu mai eşti tulburat niciodată. Şi daimonul tău stă cu tine, numai… numai că

nu mai e legat. E ca… un fel de animal de companie minunat, dacă vrei.