— Îmi trebuie cuţitul tău, îi spuse ea omului care luase peştele, şi în momentul în care acesta i-l dădu, îl întrebă pe Pantalaimon:
— Cum o chema?
El înţelese, fireşte, şi spuse:
— Ratter.
Strânse moneda cât putu de tare în mănuşa stângă şi ţinând cuţitul ca pe un creion scrijeli, adânc, în aur numele daimonului pierdut.
— Sper că o să fii mulţumit aşa: să fii tratat la fel ca un învăţat de la Jordan, îi şopti ea băiatului mort şi trase de maxilar ca să îi poată pune moneda în gură. Era greu, dar în cele din urmă reuşi să-i şi închidă gura la loc.
Apoi îi dădu omului cuţitul, se întoarse şi merse înapoi spre Farder Coram, în semiîntunericul dimineţii.
Acesta îi dădu o cană cu supă direct de pe foc, pe care o sorbi cu poftă.
— Ce-o să facem cu vrăjitoarele-astea, Farder Coram? spuse ea. Mă întreb dacă vrăjitoarea ta era una dintre ele.
— Vrăjitoarea mea? N-aş merge cu vorbele chiar atât de departe, Lyra. Ar putea fi oricine. Sunt tot felul de probleme care apar în viaţa vrăjitoarelor, lucruri care nouă ne sunt invizibile; boli misterioase cărora le cad pradă, şi în faţa cărora noi dăm din umeri, motive de război mult peste puterea noastră de înţelegere; bucurii şi tristeţi legate de minuscule floricele ale plantelor din tundră… dar aş vrea să le fi putut vedea zburând Lyra. Aş
vrea să pot vedea o privelişte ca asta odată. Acum termină de băut supa aia.
Mai vrei? Mai avem şi nişte gogoşi în tigaie. Hai copilă, mănâncă, fiindcă
o să pornim la drum în curând.
Hrana o revigoră pe Lyra şi imediat gheaţa din sufletul ei începu să se topească. Împreună cu ceilalţi merse să vadă micuţul copil-pe-jumătate aşezat pe rugul lui funerar, lăsă capul în jos şi închise ochii când John Faa spuse rugăciunile. Apoi oamenii îl stropiră cu tărie de cărbune şi îi dădură
foc. Într-un moment totul se transformă într-o mare vâlvătaie.
Când fură siguri că arsese tot, porniră din nou la drum. Era o călătorie spectrală. Începu să ningă destul de devreme şi în curând lumea fu redusă
la umbrele cenuşii ale câinilor dinaintea săniilor, hârşâitul şi scârţâitul săniei, gerul muşcător şi marea învolburată de fulgi de zăpadă, puţin mai întunecaţi decât cerul şi puţin mai uşori decât pământul.
Câinii continuau să alerge prin toate acestea, cu cozile în sus şi scoţând aburi pe nări. Alergau spre Nord, tot mai spre Nord, în timp ce lumina palidă a lunii apărea şi dispărea şi semiîntunericul se înfăşură din nou în jurul lumii. Se opriră într-o adâncitură dintre dealuri să mănânce, să bea, să
se odihnească şi să stabilească locul în care se află. În timp ce John Faa vorbea cu Lee Scoresby despre felul în care ar putea folosi cel mai bine balonul, Lyra se gândi la spionul-zburător şi îl întrebă pe Farder Coram ce se întâmplase cu cutia de frunză de fumat în care îl închisese.
— Am pus-o bine, spuse el. E la fundul sacului cu unelte, da’ nu-i nimic de văzut. I-am sudat capacu’ pe vapor, aşa cum am spus c-o să fac. Nu ştim ce-o să facem cu el, ca să-ţi spun adevăru’, poate îl aruncăm într-o mină de foc, poate asta o să-l potolească. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, Lyra. Atâta timp cât este la noi, tu eşti în siguranţă.
Cu prima ocazie îşi îndesă adânc mâna sub pânza îngheţată a sacului şi scoase cutia. Simţi bâzâitul înăuntru chiar înainte de-a o atinge.
În vreme ce Farder Coram vorbea cu ceilalţi conducători îi duse cutia lui Iorek Byrnison şi îi explică ideea ei. Îi venise în minte când îşi amintise de uşurinţa cu care Iorek tăiase caroseria de metal a tractorului.
El ascultă şi apoi luă capacul de la o cutie cu biscuiţi şi, cu mare dexteritate, îl împături până ajunse un mic cilindru turtit. Lyra se minună în faţa priceperii mâinilor lui: spre deosebire de alţi urşi, el şi cei din neamul lui, aveau gheare opozabile la degetul mare, cu care puteau ţine piesa la care lucrau; iar el avea un simţ înnăscut al puterii şi flexibilităţii metalelor, ceea ce însemna că nu trebuia decât să îl ridice o dată sau de două ori, să îl îndoaie într-o parte şi în alta, şi să deseneze un cerc cu gheara pe el şi să-l cresteze pentru a fi gata de îndoit. Asta făcea acum, îndoind marginile până
când acestea au devenit pereţi ai cilindrului şi apoi făcu un capac care să se potrivească. La rugămintea Lyrei făcu două: una de aceeaşi mărime şi formă cu cutia de frunză de fumat şi alta puţin mai mare, doar cât să o cuprindă pe cealaltă şi ceva păr, muşchi şi licheni, toate îndesate bine, ca să
înăbuşe bâzâitul. Când fu gata, era de aceeaşi mărime şi formă ca şi alethiometrul.
După ce termină cu asta, Lyra se aşeză lângă Iorek Byrnison, în timp ce acesta înfuleca o halcă de ren, îngheţată şi tare ca piatra.
— Iorek, e greu să n-ai daimon? Nu te simţi singur?
— Singur? zise el. Nu ştiu. Mi se spune că asta e ca frigul. Eu nu ştiu ce este frigul pentru că eu nu îngheţ. Aşa că nu ştiu nici ce înseamnă
singurătatea. Urşii sunt făcuţi să fie solitari.
— Dar urşii de la Svalbard? întrebă Lyra. Sunt mii de urşi acolo, nu-i aşa?
Aşa am auzit eu.
El nu spuse nimic dar muşcă şi rupse osul în două cu o pocnitură parcă de buştean sfărâmat.
— Îmi cer scuze, Iorek, sper că nu te-am jignit. Eram doar curioasă. Vezi, sunt foarte curioasă să aflu despre urşii de la Svalbard, din cauza tatălui meu.
— Cine este tatăl tău?
— Lordul Asriel. Şi îl ţin închis la Svalbard, ştii. Cred că Coblerii l-au trădat şi au plătit urşii să îl ţină în închisoare.
— Nu ştiu. Eu nu sunt urs de Svalbard.
— Credeam că eşti…
— Nu. Am fost urs de Svalbard, dar acum nu mai sunt. Am fost alungat de acolo ca pedeapsă pentru că am omorât un alt urs. Aşa că mi-au fost luate rangul şi bogăţiile şi armura şi am fost trimis să trăiesc la marginea lumii oamenilor şi să mă lupt ca să găsesc pe cineva să mă angajeze sau să fac muncă brută şi să-mi înec amintirile în tărie.
— De ce l-ai omorât pe celălalt urs?
— Furie. Între urşi există diferite feluri de a ne stăpâni furia faţă de celălalt, dar eu mi-am pierdut controlul. Aşa că l-am omorât şi mi-am primit pedeapsa meritată.
