— Secole de practică, spuse un alt bărbat.

— Dar pentru o bună bucată de vreme, pur şi simplu ruperea a fost singura opţiune, continuă vorbitorul principal, oricât de tulburătoare ar fi fost acţiunea pentru adulţii care realizau operaţia. Dacă vă aduceţi aminte a trebuit să concediem un număr destul de mare de angajaţi din cauza depresiilor severe cauzate de stres. Dar prima mare descoperire a fost anestezia combinată cu bisturiul anbaric Maystadt. Am putut astfel reduce rata mortalităţii din şoc operatoriu la mai puţin de cinci la sută.

— Şi noul instrument? spuse doamna Coulter.

Lyra tremura. Îşi simţea sângele zvâcnindu-i în urechi iar Pantalaimon se îndesa puternic în ea, dintr-o parte şi şoptea.

— Şşş, taci Lyra, n-or s-o facă. N-o să-i lăsăm noi să o facă!

— Da, acesta a fost o descoperire curioasă a Lordului Asriel însuşi, care ne-a furnizat cheia metodei celei noi. El a descoperit că un aliaj de mangan şi titan are proprietatea de a izola corpul uman de daimon. Apropo, ce se mai întâmplă cu Lordul Asriel?

— Poate că nu aţi auzit, spuse doamna Coulter. Lordul Asriel este condamnat la moarte cu pedeapsă suspendată. Una dintre condiţiile exilului său la Svalbard a fost să renunţe cu totul la activitatea sa filosofică. Din păcate, a reuşit să obţină cărţi şi materiale şi şi-a continuat investigaţiile eretice într-atât încât a ajuns la un punct în care este periculos să îl lăsăm în viaţă. Oricum, se pare că deja Curtea Consistorială de Disciplină a început să dezbată chestiunea condamnării sale la moarte şi există toate şansele ca aceasta să fie îndeplinită. Dar noul dumneavoastră instrument, domnule Doctor, cum funcţionează?

— Ah – da, condamnat la moarte, aţi spus? Doamne Dumnezeule… îmi pare rău. Noul instrument… încercăm să investigăm ceea ce se întâmplă

atunci când intercizia are loc în stare conştientă şi, bineînţeles, aceasta nu se poate face prin procesul Maystadt. Aşa că am realizat un fel de, să

spunem, ghilotină. Lama este făcută din aliaj de titan cu magneziu iar copilul este pus într-un compartiment – ca un fel de cabină – din plasă de aliaj, iar daimonul într-un compartiment similar, cu o punte de legătură

între ele. Cât există punte de legătură, bineînţeles, va exista şi legătura între copil şi daimon. Apoi lama este lăsată să cadă între cei doi, amputând legătura instantaneu. Aceştia vor deveni apoi entităţi separate.

— Mi-ar plăcea să văd, spuse ea. Curând, sper. Dar acum sunt obosită.

Cred că mă voi duce la culcare. Vreau să văd toţii copiii mâine. Vom afla cine a deschis uşa aceea.

Se auziră scaunele trase pe podea, expresii politicoase, o uşă închizându-se.

Apoi Lyra îi auzi pe ceilalţi aşezându-se din nou şi continuând să

vorbească, dar mai încet.

— Ce pune la cale Lordul Asriel?

— Cred că are o idee total diferită despre natura Prafului. Asta-i principalul. Ideea e profund eretică iar Curtea Consistorială de Disciplină

nu poate permite nicio altă interpretare decât cea autorizată. Şi în plus, el vrea să facă experimente…

— Să facă experimente cu Praf?

— Şşt! Mai încet.

— Crezi că ne va face un raport nefavorabil?

— Nu, nu. Cred că te-ai descurcat foarte bine cu ea.

— Atitudinea ei mă îngrijorează.

— Nefilozofică, vrei să spui?

— Exact. Un interes personal. Nu-mi place să folosesc cuvântul, dar este aproape ca o hienă.

— Cred că termenul e puţin cam tare.

— Dar îţi aduci aminte de primele experimente, când era atât de nerăbdătoare să vadă cum sunt despărţiţi…

Lyra nu se putu abţine şi scăpă un ţipăt, se încordă şi tremură şi se lovi cu genunchiul de traversa de susţinere.

— Ce-a fost asta?

— În tavan…

— Repede!

Sunetul scaunelor răsturnate, picioare care aleargă, o masă trasă pe podea.

Lyra încercă să se târască înapoi dar era atât de puţin spaţiu, şi nici nu reuşise să parcurgă câţiva centimetri că panoul de lângă ea fu smuls cu violenţă şi se trezi faţă în faţă cu un bărbat agitat. Era destul de aproape ca să-i vadă fiecare fir de păr din mustaţă. Şi el era tot atât de neliniştit ca şi ea dar avea o mai mare libertate de mişcare, întinse imediat o mână şi-i înşfacă braţul.

— Un copil!

— Nu-i da drumul…

Lyra îşi înfipse cât putu de tare dinţii în mâna mare şi pistruiată. Bărbatul ţipă dar nu îi dădu drumul nici în momentul în care începu să-i curgă

sângele. Pantalaimon sâsâia şi rânjea dinţii şi scuipa, dar fără niciun rezultat; bărbatul era mai puternic decât ea şi trase şi trase până când cealaltă mână, cu care Lyra se ţinea de traversă trebui să slăbească

strânsoarea, iar ea căzu aproape pe jumătate în cameră.

Nici atunci nu scoase un sunet. Îşi încolăci picioarele pe marginea tăioasă a metalului de deasupra şi începu să se lupte de sus cu tot arsenalul de care dispunea; zgâriind, muşcând, înţepând şi scuipând cu pasiune şi furie.

Bărbaţii tresăreau şi ţipau de durere sau încordare, dar continuau să o tragă

în jos.

Şi deodată toată puterea se scurse din ea.

Era ca şi cum o mână străină ar fi ajuns chiar în cel mai adânc colţişor al fiinţei ei, acolo unde nicio mână nu avea dreptul să fie şi smulgea ceva de acolo, ceva adânc şi preţios.

Simţi cum e cuprinsă de leşin, ameţeală, dezgust şi e paralizată de şoc.

Unul dintre bărbaţi îl ţinea pe Pantalaimon.

Îl înşfăcase pe daimonul Lyrei în mâinile lui de om şi sărmanul Pan tremura aproape să-şi iasă din minţi de atâta oroare şi scârbă. Forma lui de pisică sălbatică, cu blana când mată din cauza slăbiciunii, când fulgerând semnale de furie, aproape anbarice… Se încordă să ajungă la Lyra, iar ea se întinse cu amândouă mâinile spre el…

Rămaseră liniştiţi. Fuseseră capturaţi.

Simţise mâinile acelea… nu era permis… Nu era voie să atingi… era rău, era greşit…

— Era singură?