poţi să stai pe punte şi să priveşti în jur până ne apropiem.

Lyra sări în sus de bucurie iar Pantalaimon se transformă pe dată în pescăruş, dornic să-şi întindă aripile în aer liber. Era frig afară şi, deşi era bine înfofolită, Lyra începu în curând să tremure. Pantalaimon, pe de altă

parte, se năpusti afară cu un croncănit puternic de fericire, rotindu-se, planând şi mişcându-se repede ca o săgeată când în faţa bărcii, când în

spatele pupei. Lyra jubila, în armonie cu daimonul zburător, îndemnându-l mental să-l provoace la întrecere pe daimonul-cormoran al bătrânului cârmaci. Însă cormoranul îl ignoră şi se aşeză somnoros pe mânerul cârmei, lângă omul lui.

Nu era niciun pic de viaţă pe acea întindere maronie şi amară, doar pufăitul motorului şi plescăitul apei sub prora mai spărgeau tăcerea. Nori grei şi apăsători atârnau pe cer fără să aducă vreun pic de ploaie, aerul de dedesubt era murdar de fum. Numai eleganţa fulgurantă a lui Pantalaimon mai avea vreo legătură cu viaţa şi cu bucuria.

Pe când îşi revenea dintr-o scufundare, cu aripile întinse şi albe pe fundalul gri al fumului, ceva negru se năpusti înspre el şi îl lovi. Căzu într-o parte şocat, cu un tremur de durere iar Lyra ţipă, simţind tăios durerea. Un alt obiect negru se alătură primului: nu se mişcau ca păsările ci ca nişte insecte zburătoare, greoi şi direct, cu un bâzâit ca de bondar.

Pantalaimon căzu, încercând să se întoarcă şi să ajungă la barcă şi în braţele disperate ale Lyrei, dar obiectele negre continuară să-l ţintească

mişeleşte, bâzâind şi zumzăind. Lyra era de-a dreptul înnebunită de frica lui Pantalaimon şi a ei, dar deodată ceva trecu pe deasupra ei continuându-şi drumul în sus.

Era daimonul cârmaciului şi, pe cât de stângaci şi de greoi părea la început, pe atât îi era zborul de puternic şi de iute. Cu capul înainte, lovi în toate direcţiile şi, după o zbatere de aripi negre şi un tremur de aripi albe, ceva mic şi negru căzu pe acoperişul smolit al cabinei la picioarele Lyrei, în acelaşi moment în care Pantalaimon ateriza în mâna ei întinsă.

Nici n-apucă să îl consoleze că daimonul îşi luă forma de pisică sălbatică şi se aruncă peste creatura neagră, smulgând-o de pe marginea acoperişului, spre care se târa încet încercând să scape. Pantalaimon o ţintui ferm la pământ cu o gheară ascuţită ca un ac şi privi la cerul întunecat, unde cormoranul cu aripi negre zbura în cercuri din ce în ce mai sus în căutarea celei de-a doua creaturi.

Apoi, cormoranul plană uşor înapoi şi croncăni ceva către cârmaci, care spuse:

— S-a dus. Nu-l lăsaţi pe celălalt să scape. Ia… şi, după ce aruncă zaţul de pe fundul cănii de tinichea din care băuse până atunci, i-o pasă Lyrei.

Lyra o aruncă direct peste creatură. Bâzâia şi hârâia ca o mică maşinărie.

— Ţine-o bine, spuse Farder Coram din spate, şi apoi îngenunche şi strecură o bucată de carton sub cană.

— Ce e aia, Farder Coram? întrebă ea tremurat.

— Să mergem jos şi să ne uităm. Ia-o uşor, Lyra. Apuc-o bine.

Se uită la daimonul cârmaciului când trecu pe lângă el, dorind să-i mulţumească, însă cormoranul avea ochii închişi. Îi mulţumi în schimb cârmaciului.

— Trebea să stai înuntru, spuse el.

Luă cana în cabină, unde Farder Coram găsise o halbă de bere. Ţinu cana de tinichea cu fundul în sus peste ea şi apoi trase încet cartonul dintre ele, aşa încât creatura să cadă în halbă. Ridică halba să poată vedea cu toţii clar creatura furioasă.

Era lungă cât degetul cel mare al Lyrei, de culoare verde închis, nu neagră.

Elitrele îi erau întinse, ca ale unei buburuze gata să-şi ia zborul, iar aripile interioare se zbăteau cu atâta furie încât din ele nu se vedea decât o formă

difuză. Cele şase picioare terminate cu gheare zgâriau sticla netedă.

— Ce e aia? întrebă ea.

Pantalaimon, încă pisică sălbatică, se ghemui pe masă la depărtare de câteva palme, cu ochii verzi aţintiţi asupra creaturii care se mişca în cercuri înăuntrul paharului.

— Dacă l-ai deschide, spuse Farder Coram, n-ai găsi nicio fiinţă vie înăuntru. În orice caz nu un animal sau o insectă. Am văzut aşa ceva mai înainte şi nu m-am gândit că o să mai văd vreuna aşa departe în nord.

Treburi din Africa. Înăuntru e o rotiţă de ceas, şi de arcul ei e legat un spirit rău cu o vrajă în inimă.

— Dar cine l-a trimis?

— Nici nu-i nevoie să citeşti simbolurile, Lyra, poţi ghici la fel de uşor ca şi mine.

— Doamna Coulter?

— Sigur. N-a explorat ’mneaei doar Nordul, sunt destule lucruri ciudate şi-n sălbăticia Sudului. În Maroc am văzut una d-astea ultima oară.

Periculoase de moarte: câtă vreme e spiritul înăuntru nu se opreşte niciodată, iar când îi dai drumul e monstruos de furios şi ucide primul lucru care-i iese în cale.

— Dar ce căuta?

— Spiona. Am fost un netrebnic nenorocit că te-am lăsat pe punte. Şi ar fi trebuit să te las să citeşti simbolurile fără să te întrerup.

— Gata, acuma ştiu! spuse Lyra, însufleţită deodată. Şopârla aia înseamnă

aer! Am văzut şi înainte dar nu înţelegeam de ce, aşa că am încercat să-mi dau seama şi am pierdut înţelesul.

— Aha, spuse Farder Coram, atunci înţeleg şi eu. Nu-i o şopârlă, aia e… e un cameleon. Şi înseamnă aer pentru că ei nu mănâncă, nici nu beau, trăiesc doar cu aer.

— Iar elefantul…

— Africa, spuse el şi adăugă: Aha.

Se uitară unul la altul. Cu fiecare revelaţie a puterii alethiometrului erau din ce în ce mai uluiţi.

— Ne-a spus-o tot timpul, zise Lyra. Trebuia să-l fi ascultat. Şi acum ce să

facem cu ăsta, Farder Coram? Putem să-l omorâm, sau aşa ceva?

— Nu ştiu dacă putem face ceva. Va trebui doar să-l ţinem bine închis într-o cutie şi să nu-i dăm drumul niciodată. Ce mă îngrijorează cel mai tare este ăl de scăpă. O să se întoarcă la doamna Coulter acum, şi-o să-i ducă

vestea că te-a văzut. Să mă ia naiba, Lyra, dacă nu-s tâmpit.

Scotoci printr-un dulap şi găsi o cutie fumurie cam de şapte centimetri în diametru. Fusese folosită pentru a ţine şuruburi, însă le aruncă deoparte şi curăţă interiorul cu o cârpă înainte de a introduce paharul cu capul în jos, cu cartonul la locul lui, pe post de capac.

După un moment dificil, în care unul din picioarele creaturii scăpă şi împinse cutia într-o parte cu o putere surprinzătoare, reuşiră să o captureze şi să înşurubeze strâns capacul.

— De îndată ce ne mutăm pe vas, o să-l sudez pe margine, să fiu sigur, spuse Farder Coram.

— Dar rotiţele de ceas nu se opresc vreodată?

— Rotiţele obişnuite, da. Dar cum am spus, asta-i întoarsă de spiritul de la capătul ei. Cu cât se zbate mai tare, cu atât mai tare e întoarsă şi cu atât mai mare e forţa. Acum să-l punem undeva deoparte…

Înfăşură cutia într-o bucată de flanel, ca să înăbuşe neîncetatul bâzâit şi hârâit, şi o aruncă sub prici.

Se făcuse întuneric deja, iar Lyra privea pe geam cum se apropiau luminile din Colby. Aerul greu se transformă în ceaţă şi pe când acostau la debarcaderul de la Piaţa de peşte afumat, totul era estompat şi neclar.