faţă de Lyra, venită din partea celorlalţi oameni de pe apă. Chiar dacă nu îşi dădea seama de acest lucru, Lyra era importantă, iar doamna Coulter şi Comitetul de Oblaţii o căutau probabil peste tot. Şi, într-adevăr, Tony aflase de prin cârciumi că poliţia făcea raiduri prin case, ferme, şantiere de construcţii şi fabrici fără niciun fel de explicaţie, deşi circula zvonul că ce căutau era o fetiţă care dispăruse. Şi acest fapt, în sine, era foarte ciudat în situaţia în care atâţia copii dispăruseră înainte şi nu-i căutase nimeni. Atât gitanii cât şi cei de pe mal erau din ce în ce mai irascibili şi neliniştiţi.
Şi mai era încă un motiv care ţinea treaz interesul familiei Costa pentru Lyra, dar ea nu avea să afle aceasta decât cu câteva zile mai târziu.
Aşa că au hotărât să o ţină ascunsă în cabină atunci când treceau pe lângă
ghereta unui paznic, sau pe lângă un debarcader sau pe oriunde puteau fi diferiţi pierde-vară care să caşte gura la ei şi să o vadă pe Lyra. Odată au trecut printr-un oraş în care poliţia percheziţiona toate bărcile de pe râu şi blocase circulaţia în ambele direcţii. Familia Costa putea face faţă acestei probleme. Sub priciul lui Ma Costa era un compartiment secret, în care Lyra a stat pitită şi înghesuită timp de două ore, în timp ce poliţiştii scotoceau fără niciun succes toate cotloanele de deasupra.
— Cum de nu m-au găsit daimonii lor? întrebă ea pe urmă, iar Ma îi arătă
peretele interior al compartimentului secret: lemn de cedru, care avea un
efect soporific asupra daimonilor; era adevărat că Pantalaimon îşi petrecuse tot timpul dormind fericit la capul Lyrei.
Încet, cu multe opriri şi ocolişuri, barca familiei Costa se apropie de Fens, acea sălbăticie întinsă şi niciodată complet cartografiată, de ceruri imense şi mlaştini fără sfârşit din estul Engliterei. Partea cea mai îndepărtată se îngemăna insesizabil cu golfuleţele şi ochiurile de apă produse de flux la malul mării, în timp ce cealaltă parte a mării se pierdea şi pălea în ţinuturile îndepărtate ale Olandei; unele părţi din ţinuturile Fens fuseseră asanate de către olandezi, iar unii dintre ei se stabiliseră chiar acolo, aşa că limba pe care o vorbeau cei din Fens conţinea foarte multă olandeză. Dar alte părţi ale ţinutului nu fuseseră deloc asanate, cultivate sau locuite, iar în cele mai sălbatice regiuni, cele centrale, în regatul ţiparilor şi al păsărilor de apă, unde pâlpâiau focurile misterioase de metan şi unde călătorii neatenţi erau ispitiţi şi atraşi în capcana mlaştinilor şi noroaielor, acolo îşi găsiseră
gitanii întotdeauna un loc sigur pentru a-şi ţine Sfatul.
Iar acum din mii de golfuri şi de canale şerpuinde, bărcile gitanilor se îndreptau către platoul Byan, singura bucăţică de teren care se ridica puţin deasupra întinderilor nesfârşite de mlaştini şi smârcuri. Acolo se afla o veche sală de întâlniri, din lemn, înconjurată de o aglomerare de mici aşezări permanente, cheiuri şi debarcadere şi o piaţă de ţipari. Când se convoca câte un Sfat la Byan, adică o adunare sau întâlnire a gitanilor, erau atât de multe bărci care umpleau apele, încât puteai merge la o milă
distanţă, în orice direcţie, doar păşind peste punţile acestora; sau cel puţin, aşa se spunea. Gitanii erau stăpâni în Fens. Nimeni altcineva nu îndrăznea să intre, şi, atâta timp cât gitanii trăiau în pace şi făceau comerţ cinstit, autorităţile se făceau că nu observă neîncetata contrabandă şi răzbunările sângeroase ocazionale. Dacă un cadavru de gitan era adus la mal sau se prindea în plasa vreunui pescar, ei bine – era doar un gitan.
Lyra ascultă captivată poveştile despre locuitorii din ţinuturile Fens, despre marele câine fantomă Black Shuck, despre focurile de mlaştină care iau naştere din pungile de ţiţei de vrăjitoare şi începu să se gândească la ea ca o gitană get beget, chiar înainte de a ajunge în Fens. Revenise repede la limbajul de Oxford, iar acum începea să se deprindă şi cu graiul gitănesc, întregit cu cuvinte fen-olandeze. Ma Costa trebui să îi reamintească de unele lucruri.
— Tu nu eaşti gitancă, Lyra. Poaţi sî treci dreapt gitan- că, daca înveţi s’
vorbeşti bine, da’ noi ăştia suntem mai mult decâtă numa’ limba gitanească. Avemă adâncimi şi curenţi puternici în noi, Lyra. Suntem oameni dă apă dă la un cap la altu’, iară tu nu eşti, tu eşti o persoană dă foc.
Cel mai mult eşti tu ca focu’ dă mlaştină, ăsta-i locul pă care-l ai tu în lumea gitănească, tu ai ţiţăi dă vrăjitoare în suflet. Înşelătoare, asta eşti, fato.
Lyra se simţea rănită.
— Da’ n-am înşelat niciodată pe nimeni! Întreabă…
Nu avea pe cine să întrebe, bineînţeles, iar Ma Costa râse, dar cu bunătate.
— Nu vezi că io îţi fac aicea un compliment, mă gâsculiţă ce eaşti? spuse ea, iar Lyra se împăcă deşi nu înţelegea.
Când ajunseră la Byanplats era seară, iar soarele apunea într-o pată
sângerie pe cer. Insula joasă şi Zaal-ul (locul în care avea să se ţină Sfatul) se reliefau întunecate pe fondul de lumină, ca şi pâlcul de clădiri din jur; dâre de fum se încolăceau în aerul încremenit, iar dinspre bărcile care întunecau zarea venea miros de peşte prăjit, frunză de fumat şi tărie de ienupăr.
Traseră barca chiar lângă Zaal, legând-o de un ponton despre care Tony spunea că fusese folosit de familia lui de generaţii întregi. Imediat, Ma Costa puse tigaia pe foc să sfârâie cu nişte ţipari graşi şi ceaunul pentru terci de cartofi. Tony şi Kerim îşi unseră părul cu ulei, îşi puseră cele mai bune jachete din piele cu bandanele albastre la gât, îşi încărcară degetele cu inele de argint şi plecară să salute nişte prieteni mai vechi din bărcile învecinate şi să bea un pahar sau două pe la cel mai apropiat bar. Când se întoarseră aveau veşti importante.
— Am ajuns la ţanc. Sfatu-i chiar în seara asta. Şi zice pân oraş că – ce crezi – zice că copilu’ d-a dispărut e pă o barcă dă gitani şi c-o s-apară-n seara asta la Sfat!
Râse tare şi ciufuli părul Lyrei. De când intraseră în Fens fusese din ce în ce mai bine dispus, ca şi cum întunecarea sălbatică pe care o exprimase faţa lui până atunci era doar o mască. Lyra simţi cum îi creşte starea de tensiune şi agitaţie în timp ce mânca şi spăla vasele, înainte de a se pieptăna, de a-şi pune alethiometrul în buzunarul hainei din piele de lup şi de a sări pe mal pentru a se îndrepta, împreună cu toate celelalte familii, spre Zaal.
Crezuse că Tony glumea. Curând află însă că nu era aşa; sau poate ea arăta mult mai puţin a copil gitan decât îşi închipuise, pentru că foarte multă
lume se uita la ea fix, iar copiii arătau cu degetul, şi, până să ajungă la porţile Zaalului, înaintau singuri pe un culoar creat de mulţimea care stătea de o parte şi de alta, făcându-le loc şi urmărindu-le fiecare mişcare.
Şi atunci Lyra începu să se simtă cu adevărat neliniştită. Stătea lipită de Ma Costa, iar Pantalaimon îşi luă cea mai mare formă pe care o putea, de panteră, ca să o încurajeze. Ma Costa călca hotărât, ca şi cum nimic în lume n-ar fi putut să îi oprească pasul sau să o facă să meargă mai repede, iar Tony şi Kerim mergeau în stânga şi în dreapta ei, mândri ca nişte prinţi.
Sala era iluminată cu lămpi de naftalină destul de puternice, care străluceau pe feţele şi trupurile celor din public dar lăsau grinzile înalte în întuneric.
Cei care intrau trebuiau să se lupte ca să ocupe un loc pe podea, fiindcă
băncile erau deja pline; familiile se înghesuiau ca să facă loc, copiii stăteau în poala mamelor iar daimonii se încolăceau pe picior sau stăteau atârnaţi de pereţii din scândură goală.
În faţă era un podium pe care erau aşezate opt scaune din lemn. În timp ce Lyra împreună cu familia Costa îşi căutau un loc în picioare, lipiţi de peretele holului (nu mai rămăsese niciun loc în care să se aşeze), opt bărbaţi îşi făcură apariţia din umbră din spatele podiumului şi se opriră în faţa scaunelor. Un murmur de emoţie străbătu mulţimea; se făcea linişte şi ultimii veniţi încercau să-şi găsească loc pe băncile cele mai apropiate. În sfârşit, se aşternu liniştea şi şapte dintre bărbaţii din faţă se aşezară pe scaune.
Cel care rămase în picioare avea în jur de şaptezeci de ani, dar era înalt, bine făcut şi puternic. Purta o haină simplă, din pânză groasă şi cămaşă cu carouri, ca mulţi bărbaţi gitani; nu avea nimic care să îl scoată în evidenţă
în afară de aerul de putere şi autoritate. Lyra recunoscu imediat acel aer: şi unchiul ei Asriel îl avea, ca şi Stăpânul Colegiului Jordan. Daimonul lui era o cioară, exact ca şi corbul Stăpânului.
— Ăla e John Faa, lordu’ gitanilor din Apus, şopti Tony.
John Faa începu să vorbească; avea o voce adâncă şi molcomă.
— Gitani! Bine-aţ’ venită la Sfat. Am venită s-auzim ş-am venită să
hotărâm. Toţi ştiţi dă ce. Sunt aiciea multe familii care-a pierdut câte un copil. Unele a pierdut chiar doi. Cineva îi ia. Ş’ ca dovadă, sunt luaţ şi copii dă oreşeni, n-avem nimica dă-mpărţită cu ei pă tema asta.
— Acuma, s-a tot vorbită d-un copil ş-o recompensă. Uite carea-i adăvăru’, ca-s să termine cu toate bârfele. Numele copilului-i Lyra Belacqua şi-i căutată dă poliţia oreşenilor. E o recompensă dă o mie de suverani pentru cine le-o dă pă fetiţă. E fetiţă dă oreşean şi-i în grija noastră ş-aşa o să
rămâie. Ala care-i tentat dă mia aia dă suverani, ar face bine să-şi găsească
un loc car’ să nu fie nici pă uscat nici pă apă. Noi n-o s-o predăm.
