În următoarele câteva zile, Lyra născoci o grămadă de planuri, după care le abandonă grăbită, căci toate se terminau cu o călătorie clandestină şi cum oare ar fi putut călători clandestin pe o bărcuţă îngustă? Ca să fie sigur, un voiaj adevărat cerea o navă adevărată şi ea ştia destule poveşti ca să-şi imagineze tot felul de ascunzători pe un vas în mărime naturală: bărcile de salvare, magaziile din cală, santinelele, sau cum s-or mai fi numit. Trebuia însă să ajungă mai întâi pe navă, şi, dacă era să părăsească Fens, trebuia s-o ia pe calea gitanilor.

Şi chiar dacă ar fi ajuns pe coastă de una singură, s-ar fi putut furişa pe o altă navă. Asta ar mai fi lipsit, să se ascundă într-o barcă de salvare şi să se trezească pe drumul către Brazilia de Sus.

Între timp, în jurul ei se muncea titanic, zi şi noapte, la pregătirile pentru expediţie. Ea se ţinea scai de Adam Stepanski, urmărindu-l cum alegea voluntarii pentru forţa de luptă. Îl pisălogea pe Roger van Poppel cu proviziile pe care trebuia să le ia: nu uitase de ochelarii de zăpadă? Ştia de unde să ia cele mai bune hărţi Arctice?

Bărbatul pe care dorea cel mai mult să-l ajute era Benjamin de Ruyter, Spionul. Însă, el se strecurase afară, dis-de-dimineaţă, după cel de-al doilea Cart, şi, normal, nimeni nu ştia unde se dusese sau când se întoarce. Aşa că, în lipsa lui, Lyra se lipi de Farder Coram.

— Cred că cel mai bine ar fi să te ajut, Farder Coram, spuse ea, pentru că

probabil ştiu despre Cobleri mai mult decât oricine altcineva, fiind aproape ca şi una de-a lor. Probabil că o să ai nevoie să te ajut să descifrezi mesajele domnului de Ruyter.

I se făcu milă de fetiţa înflăcărată şi disperată şi n-o alungă. Dimpotrivă, îi vorbi şi-i ascultă amintirile despre Oxford şi despre doamna Coulter şi o privi cum citea alethiometrul.

— Unde-i cartea aia cu toate simbolurile? îl întrebă ea într-o zi.

— La Heidelberg, răspunse el.

— Şi e numai una?

— Poate că mai sunt şi altele, dar asta-i singura pe care am văzut-o.

— Sunt sigură că mai e una la biblioteca Bodley de la Oxford, spuse ea.

Abia îşi putea lua ochii de la daimonul lui Farder Coram, care era cel mai frumos daimon pe care-l văzuse vreodată. Când Pantalaimon era pisică, era slab, jigărit şi sălbatic, însă Sophonax, căci aşa o chema, avea ochii aurii şi era elegantă peste măsură, de două ori mai mare decât o pisică adevărată, şi avea o blană bogată. La soare avea mai multe nuanţe de maro-roşcat-maroniu-castaniu-galben spic-auriu-ruginiu de toamnă-mahon decât putea Lyra să numească. Îi venea să-i mângâie blana, să-şi vâre obrazul în ea, dar, bineînţeles, n-o făcuse niciodată, căci să atingi daimonul altei persoane ar fi fost cea mai grosolană lipsă de politeţe pe care ţi-o puteai imagina vreodată.

Daimonii puteau să se atingă, bineînţeles, sau să se lupte; însă interdicţia contactului dintre oameni şi daimoni era atât de puternică încât niciun războinic nu ar fi atins daimonul unui duşman. Era interzis cu desăvârşire.

Lyra nu-şi amintea să-i fi spus cineva lucrul ăsta, ştia pur şi simplu, din instinct, la fel cum ştia că greaţa era rea iar lăfăiala bună. Aşa că, deşi îi admira blana lui Sophonax, şi chiar îşi imagina cam cât era de moale, nu făcuse niciodată nici cea mai mică mişcare să o atingă şi nici nu avea să o facă vreodată.

Pe cât era Sophonax de lucioasă, de sănătoasă şi de frumoasă, pe atât era de răvăşit şi de slab Farder Coram. Poate că fusese bolnav, sau poate că

suferise o lovitură care-l lăsase infirm. Rezultatul era că nu putea să

meargă fără să se ajute de două cârje şi tremura întruna, ca o frunză de plop bătut de vânt. Avea, totuşi, o minte ascuţită, trează şi puternică, iar Lyra îl îndrăgi curând pentru cunoştinţele lui şi pentru modul ferm în care o îndruma.

— Ce vrea să zică clepsidra aia, Farder Coram? întrebă cu alethiometrul în mână, într-o dimineaţă însorită, pe când se afla în barca lui. Se tot întoarce la chestia aia.

— Întotdeauna există un indiciu, dacă te uiţi mai atent. Ce e imaginea mică

şi veche de pe ea?

Lyra îşi miji ochii şi se uită printre gene.

— E un craniu!

— Deci ce crezi că ar putea să însemne?

— Moartea. E moartea?

— Exact. În şirul de înţelesuri ale clepsidrei vezi şi moartea. De fapt, după

timp, care e primul, moartea este cel de-al doilea.

— Ştii ce-am văzut, Farder Coram? Acul se opreşte acolo, la a doua rotire.

La prima rotire parcă tresare iar la a doua se opreşte. Vrea să spună că e al doilea înţeles, nu?

— Probabil. Ce o întrebi, Lyra?

— Mă… ă-gândeam… se opri ea, surprinsă, realizând că pusese fără să-şi dea seama o întrebare. Am prins trei imagini la un loc pentru că… Mă

gândeam la domnul de Ruyter şi am pus la un loc şarpele şi creuzetul şi stupul de albine, ca să-l întreb cam cum îi merge cu spionatul şi…

— De ce astea trei simboluri?

— Pentru că m-am gândit că şarpele e viclean, cum ar trebui să fie un spion, iar creuzetul ar putea însemna ceva precum cunoaşterea, cam ce distilezi, iar stupul era munca din greu, cum fac albinele întotdeauna; aşa că din munca grea şi din viclenie iese cunoaşterea, vezi, şi asta-i treaba unui spion; şi am arătat către ele şi am pus întrebarea în minte, iar acul s-a oprit în dreptul morţii… Ce crezi, chiar merge, Farder Coram?

— Merge, merge, Lyra. Ce nu ştim este dacă îl citim cum trebuie. E o artă

subtilă. Mă întreb dacă…

Înainte să-şi încheie propoziţia se auzi o bătaie grăbită în uşă, după care intră un tânăr gitan.

— Mă ertaţi, Farder Coram, Jacob Huismans s-a-ntors chiar acu şi e tare rănit.

— Era cu Benjamin de Ruyter, a spus Farder Coram. Ce s-a întâmplat?

— Nu vrea să zâcă, zise tânărul. Mai bine veniţi, Farder Coram, că n-o mai duce mult, sângerează pă dinăuntru.

Farder Coram şi Lyra schimbară pentru o clipă priviri alarmate, pline de uimire, după care Farder Coram îşi apucă beţele şi porni şchiopătând, cât de repede putea, cu daimonul strecurându-se tiptil în faţa lui. Lyra veni şi ea, săltând nerăbdătoare.

Tânărul îi conduse către o barcă legată de debarcaderul unde se descărca sfecla de zahăr. O femeie cu un şorţ roşu îi aştepta în uşă. Văzându-i suspiciunea faţă de Lyra, Farder Coram spuse:

— Fata trebuie să audă ce are de spus Jacob, e important, doamnă.

Femeia îi lăsă înăuntru şi se trase îndărăt. Daimonul – o veveriţă – i se cocoţase pe pendula de lemn. Pe un prici, sub o cuvertură din petice, zăcea un bărbat cu faţa inundată de sudoare şi cu ochii strălucind.

— Am tremis dupe doctor, Farder Coram, zise femeia tremurând. Fă rog să

nu-l agetaţi. E-n dureri mari. D’abia s-a dată jos din barca lui Peter Hawker, acu’ câteva menute.

— Unde e Peter acum?

— Leagă barca. El o spus să tremit dupe mata.

— Foarte potrivit. Ia, Jacob, mă auzi?

Jacob îşi roti ochii spre Farder Coram care stătea pe priciul de vizavi, doi paşi mai încolo.