Îşi ţesu micile detalii într-o tapiserie mentală chiar mai clară şi mai puternică decât poveştile pe care le inventa, şi retrăi iar şi iar fuga de la colibă, ascunsul în dulap, provocarea strigată cu o voce aspră, încleştarea săbiilor…

— Săbii? Doamne, copilă, vesezi? spuse Ma Costa. Domnu’ Coulter avea o armă, Lordu’ Asriel i-a zburat-o din mână şi l-a doborât cu o lovitură. Pă

urmă s-a auzită două puşcături. Mă mir că nu-ţ’ aduci aminte, crez că tre’

să-ţ’ aminteşti, chiar dacă erai aşa mititică. Prima puşcătură erea domnu’

Coulter, care ajunsese la pistol şi a tras, iar a doua a fost Lordu’ Asriel care i l-a smulsă din mână a doua oară şi l-a îndreptată cătră el. L-a lovit ezact între ochi şi i-a zburat creierii. Şi pă urmă, a zis, răspicat şi nemişcat ca o stană dă piatră, ieşi afară, madam Costa, şi adu şi copilu’, pentru că tu scoateai neşte urlete, tu şi cu daimonu’ ăsta al tău, amândoi. Şi te-a luată în braţe şi te-a legănată şi te-a pusă pe umerii lui mergând încolo şi-ncoace şi răzândă vesel, cu mortu’ la picioare şi a poruncită să-i aducă vin şi mie mi-a poruncită să mătur duşumeaua.

Până când Ma Costa termină de repovestit a patra oară, Lyra fu perfect convinsă că îşi amintea ea singură totul şi chiar se oferi să adauge nişte detalii cu privire la culoarea hainei pe care o purta Ma Costa şi despre blănurile şi hainele care atârnau în dulap. Ma Costa râse.

Şi, de fiecare dată când era singură, Lyra îşi lua alethiometrul şi se apleca asupra lui ca un îndrăgostit asupra imaginii iubitei lui. Deci, fiecare imagine avea mai multe înţelesuri, nu-i aşa? De ce n-ar încerca ea să le descifreze? Nu era ea fiica Lordului Asriel?

Aducându-şi aminte ce spusese Farder Coram, încercă să îşi concentreze mintea asupra a trei simboluri luate la întâmplare şi mişcă din rotiţe până

când limbile ajunseră în dreptul fiecăruia. Descoperi că dacă ţinea alethiometrul doar aşa, în palme şi se uita la el într-un anumit fel, meditativ, ca şi cum s-ar fi gândit la el, acul cel lung începea să se mişte

mai cu înţeles. În loc de săriturile fără nicio noimă de colo-colo pe cadran, îl vedea cum se leagănă uşor, de la o imagine la alta. Uneori se oprea la trei, alteori la două, alteori la cinci sau mai multe simboluri, şi deşi nu înţelegea nimic din asta, se simţea invadată de o bucurie calmă şi adâncă în timp ce se uita la alethiometru, ceva total diferit de tot ce mai trăise până

acum. Pantalaimon se ghemuia peste cadran, uneori în formă de pisică, alteori de şoricel, mişcându-şi capul după traiectoria acului, şi o dată sau de două ori amândoi fură deodată pătrunşi de o fărâmă de înţeles ca şi când o săgeată de lumină ţâşnise printre nori pentru a lumina o linie maiestuoasă

de dealuri, undeva, mult după linia orizontului vizibil şi la care nu te-ai fi putut gândi niciodată. Şi Lyra se înfiora în acele momente, la fel cum se înfiora de fiecare dată când auzea pomenit cuvântul Nord.

Astfel, cele trei zile se scurseră cu un du-te-vino între mulţimea de bărci şi Zaal. Apoi sosi seara celei de-a doua Adunări. Sala era mai aglomerată

decât data trecută, dacă aşa ceva era posibil. Lyra şi familia Costa ajunseră

la timp ca să se poată aşeza în faţă şi, imediat ce luminile pâlpâitoare anunţară că sala era arhiplină, John Faa şi Farder Coram îşi făcură apariţia pe podium şi luară loc în spatele mesei. John Faa nu trebui să facă semn ca să se facă linişte; fu de-ajuns să îşi pună mâinile mari pe masă şi să se uite, de sus în jos, la oameni şi murmurul încetă.

— Ei bine, începu el, aţi făcută aşa cum v-am spus. Şi mai bine decât am sperat. Acuma o să cheam la mine pă capii celor şase familii, să vină

acieşea sus să predea auru’ şi să lege făgăduielile. Nicholas Rokeby, tu eşti primu’.

Un bărbat solid, cu barba neagră, urcă pe podium şi puse pe masă o pungă

grea, din piele.

— Asta-i auru’ nostru, spuse el. Şi mai dăm trei’ ş’ opt dă oameni.

— Mulţumesc Nicholas, spuse John Faa.

Farder Coram scria pe hârtie. Primul bărbat rămase în picioare la capătul podiumului pe când John Faa îl strigă pe următorul şi apoi pe următorul; fiecare venea, lăsa o pungă pe masă şi anunţa numărul de oameni pe care îi putea aduce. Lyra remarcă daimonul-şoim balansându-se de pe un picior pe altul şi desfăcându-şi aripile în momentul în care banii familiei Stefanski şi promisiunea de douăzeci şi trei de oameni erau aşternute înaintea lui John Faa.

După ce toţi cei şase capi de familie trecură pe la podium, Farder Coram îi arătă hârtia lui John Faa, care se ridică în picioare pentru a se adresa din nou celor din sală.

— Prieteni, am făcută o oaste dă o sută şi şaptăzeci dă oameni. Vă

mulţumeasc cu mare mândrie. Cât dăspre aur, puot să spui sigur, dupe cântărit, că aţi săpată adânc în cuferele voastre şi mulţumirile mele iasă din nou cătră voi pentru asta. Ce-avem dă făcută în continuoare easte aşea: meargem să-nchiriem un vapor ş’ navigăm spre Nord şi-i găsim pă copii ş’

le dăm drumu’. Din ceea ce ştim, e că s-ar puotea să fie nevoie şi dă luptă

p’acolo.

N-ar fi asta nici prima oară, nici ultima oară, da’ pân-acuma n-a trebuită să

ne loptăm cu oameni d’ăştia carea fură copii ş’ trebă să fim şereţi din cale-afară. Da’ n-o să ne-ntoarcem noi fără copiii noştri. Nu-i aşa, Dirk Vries?

Un bărbat se ridică şi spuse:

— Lord Faa, ştii dă ce i-a captorat pă copii?

— Am auzită că-i o probleamă tiologică. C-ar face un expăriment, da’ ce feal dă expăriment, asta nu mai ştim. Ca să-ţ’ spun tot adăvăru’, nu ştim nici măcar dacă copiii păţeasc frun rău din asta. Da’ orş’ce-ar fi, bun, rău, ei n-are niciun drept să iasă în poterea nopţii şi să smulgă copelaşii din inima fameliei lor. Nu, Raymond van Gerrit?

Omul care vorbise la prima întâlnire se ridică în picioare şi spuse:

— Copilu’ ăsta, John Faa, ăla dă sponeai că-i căutat, ăsta dă stă-n rându’

din faţă acuma. Am auzită că nu-i om în tot Fensu’ să nu-i întoarcă casa cu susu-n jos ca s’ îl caute pă copilu’ ăsta. Am auzită că-n Parlament s’

vorbeaşte chiar acumşea ca să ne rădice privilegiili noastre din moşi strămoşi din cauza la copilu’ ăsta. Da, prieteni, zise el peste murmurul şi frânturile de vorbe ale oamenilor de-a dreptul şocaţi, o s-adopte o leage pân care s’ ne ia nouă dreptu’ dă a ne mişca liber în ş’ afară din Fens. Acuma, Lord Faa, ce vreiam nuoi s’ ştim easte: cine-i copila asta pen’ care-am puotea noi ca s’ pătimim atâta? Nu-i copil dă gitan, ceal poţân dupe cum am auzit. Atuncea, cum să face că un copil dă oreşean ne pune pă noi tuoţ’

într-un atâta dă mare pericol?

Lyra se uită în sus la corpul masiv al lui John Faa. Inima i se zbătea atât de tare încât abia putu auzi primele cuvinte din răspunsul acestuia.

— Acuma, dă-i bătaie, spune tot, Raymond, hai zi-i, nu te sfii! spuse el, vrei ca noi să-l predăm pă copilu’ ăsta la oamenii-ăia dă care fuge, e drept?

Bărbatul stătea în picioare, ostentativ, încruntându-se şi nu spunea nimic.

— Păi, poate că da, poate că nu, continuă John Faa. Da’ dacă ceneva are nevoie dă motive pentru ca să facă bine, gândeşte-te la asta. Copila asta-i fata lu’ Lordu’ Asriel, neci mai mult, neci mai poţin. Ş’ pentru ăi dă nu-şi mai aminteaşte, Lordu’ Asriel-i ăla care-a intărvenit cu Turcu’ pentru veaţa lu’ Sam Broekman. Ş-a fost tot Lordu’ Asriel ăla dă le-a dat bărcilor gităneşti trecere liberă pă tuoate canalele de pă proprietatea lui. Lordu’

Asriel a fost ăla d’a susţinut Actu’ Apelor în Parlament, spre marele şi lungu’ nostru beneficiu. Şi Lordu Asriel a luptat zi ş’ nuoapte-n inundaţiili din ’53 ş-a sărită-n apă dă două ori ca să-l scoată pă tânăru’ Ruud şi pă

Nellie Koopman. Ai uitat? Roşine, roşine să-ţ’ fie!

Ş’ tot acelaş’ Lord Asriel easte acuma ţânut în cel mai dăpărtat, rece şî-ntunecos colţ dă sălbăticie, închis în fortăreaţa Svalbard. Trebă io să vă mai spun ce fel dă creaturi îl păzeaşte acolo? Iară copil-asta mică, dă-i în grija nuoastr-acuma-i fata lui, iară Raymond van Gerrit ar da-o pă mâna la auotorităţi pentru năţică pace şi linişte. Aşa e, Raymond? Rădică-te şi răspunde, omule.

Dar Raymond van Gerrit se scufundase în scaun şi pentru nimic în lume nu s-ar mai fi ridicat. Un foşnet de dezaprobare străbătu sala cea mare iar Lyra simţi ruşinea care trebuia să-l fi cuprins pe sărmanul Raymond, împreună

cu o adâncă mândrie la gândul bravului ei tată.

John Faa se întoarse şi se uită la ceilalţi oameni de pe podium.

— Nicholas Rokeby, te pun răsponsabil să găseaşti un vas ş’ să fii căpetanul lui când plecăm la drum. Adam Stefanski, vreau să iei comanda la arme şi muniţii ş’ să conduci lupta. Roger van Poppel, tu o să ai grije dă

tuoate proviziili, dă la mâncare pân’ la hainile dă iarnă. Simon Hartmann, tu o să fii vistiernicu’, ş-o să dai socoteală la tuoţ’ dă buna împărţeală la auru’ nostru. Benjamin de Ruyter, vreau ca tu să te uocupi cu şpionatu’.

Trebă s-aflăm multe lucruri şi-ţ’ dau ţie misiunea asta, iară tu o să-i dai raportu’ lu’ Farder Coram. Michael Canzona, tu o să fii răsponsabil cu activetatea la cei patru conducători ş-o să dai raportu’ la mine, iară dacă io o să mor, tu eaşti secundu’ meu ş-o să preiei comanda. Acuma, io am făcută ce trebea să facă un conducător, dacă ceneva vrea să-şi esprime dezacordu’ e liber s-o facă.