se ascundă şi să ocolească gangul pe care tocmai se pregătea să intre.
Noaptea era plină de zgomote: râs de beţivi, două voci răguşite încercând un cântec, scârţâitul şi vaietul unei maşinării neunse undeva într-un subsol.
Lyra trecu cu grijă şi atenţie printre toate, cu simţurile multiplicate şi
împletite cu cele ale lui Pantalaimon, ascunsă în umbră, de-a lungul aleilor înguste.
Din când în când, trebuia să traverseze câte o stradă lată şi bine luminată, în care tramvaiele scârţâiau şi scânteiau sub firele lor anbarice. Existau reguli ca să traversezi străzile Londrei, dar Lyra nu le dădu atenţie, dacă
ţipa cineva, ea fugea.
Era bine să fii din nou liber. Ştia că Pantalaimon, păşind pe pernuţele lui de pisică sălbatică, alături de ea, simţea şi el aceeaşi bucurie năvalnică de a fi afară, liber din nou, chiar dacă în aerul murdar al Londrei, încărcat de fum, gaze şi funingine, şi îngreunat de zgomot. La un moment dat, destul de curând, vor trebui să se gândească la ceea ce puteau însemna cuvintele pe care le auziseră în apartamentul doamnei Coulter, dar nu încă. Şi, la un moment dat, în cele din urmă va trebui să găsească şi un loc de dormit.
La o intersecţie, în colţul unui mare magazin ale cărui ferestre străluceau luminoase pe trotuarul ud, era o rulotă cu cafea: o minusculă cămăruţă pe roţi, cu o tejghea sub un acoperiş de lemn. Înăuntru era o lumină galbenă, iar în jur plutea aroma cafelei proaspete. Patronul, îmbrăcat în alb, stătea sprijinit de tejghea şi vorbea cu cei doi sau trei clienţi.
Era apetisant. Lyra mersese timp de o oră, era udă şi îi era frig. Cu Pantalaimon sub formă de vrabie, se duse spre tejghea şi se ridică pe vârfuri, ca să atragă atenţia proprietarului.
— O cafea şi un sandvici cu şuncă, vă rog, spuse ea.
— Cam târziu pe afară, drăguţă, spuse un domn cu pălărie şi fular alb, din mătase.
— Da, spuse ea, întorcându-se cu spatele la el pentru a examina intersecţia aglomerată. Tocmai se terminase spectacolul la un teatru din apropiere, iar lumea umplea de freamăt foaierul luminat, chemând taxiuri şi strângându-şi hainele în jurul umerilor. În cealaltă direcţie era intrarea unei Staţii de Tren Chthonic cu o mulţime şi mai deasă curgând în susul şi în josul scărilor.
— Poftim, iubire, spuse omul de la tejghea. Doi şilingi.
— Dă-mi voie să plătesc eu, spuse domnul cu pălărie.
De ce nu, se gândi Lyra? Pot să fug mai repede decât el şi aş putea avea nevoie de toţi banii pe care-i am mai târziu. Domnul cu pălărie puse o monedă pe tejghea şi zâmbi în jos, către ea. Daimonul lui era un lemur. Se agăţă de gulerul acestuia, cu ochii rotunzi fixaţi pe Lyra.
Ea muşcă din sandwich şi continuă să urmărească strada aglomerată. Nu avea nicio idee unde se afla pentru că nu văzuse niciodată o hartă a Londrei, nu ştia nici măcar cât de mare era sau cât de mult trebuia să
meargă ca să ajungă la ţară.
— Cum te cheamă? întrebă domnul.
— Alice.
— E un nume frumos. Dă-mi voie să îţi torn o picătură din asta în cafea…
o să te încălzească…
Desfăcea dopul unei sticle plate argintii.
— Nu-mi place, spuse Lyra. Îmi place numai cafeaua.
— Sunt sigur că nu ai mai gustat un coniac ca ăsta până acum.
— Ba da. Mi-a fost rău de era să mor. Am băut o sticlă întreagă, sau aproape.
— Cum vrei, spuse omul, înclinând sticla în propria ceaşcă. Şi unde te duci aşa singurică, la ora asta?
— Să mă-ntâlnesc cu tata.
— Şi cine e tatăl tău?
— E criminal.
— Ce?
— V-am spus, e criminal. E meseria lui. În seara asta are de făcut o treabă.
Am aici haine curate de schimb pentru el, că de obicei e plin de sânge când termină câte o treabă.
— Aa, glumeşti.
— Nţt.
Lemurul scoase un mieunat uşor şi se târî spre ceafa omului pentru a o ţintui pe Lyra cu privirea de acolo.
Lyra îşi bău impasibilă cafeaua şi termină de mâncat sandviciul.
— Bună seara, spuse ea. Îl văd pe tata că vine acum, pare niţel cam furios.
Omul cu pălărie se uită împrejur, iar Lyra porni spre mulţimea care ieşea de la teatru. Oricât de mult ar fi vrut să vadă şi ea Trenul Chthonic (doamna Coulter îi spusese că nu este, de fapt, un lucru pentru cei din clasa ei), îi fu teamă să nu fie prinsă în capcană sub pământ; mai bine să fie afară, în aer liber, în câmp deschis, unde putea să o rupă la fugă oricând, în caz de nevoie.
Merse şi tot merse, iar străzile deveneau tot mai întunecate şi mai goale.
Burniţa, şi chiar dacă n-ar fi fost niciun nor, cerul oraşului era prea mult
