Considerând că e ceva absolut normal ca oamenii să vrea să stea de vorbă
cu ea, Lyra spuse simplu:
— Da.
Daimonul fluture al doamnei se ridică în aer, zburând în dreapta şi în stânga, după care îşi flutură aripile la urechea doamnei, şoptindu-i ceva, la care Adèle Starminster spuse:
— Să ne aşezăm acolo, lângă fereastră.
Acesta era locul favorit al Lyrei; avea vedere spre râu şi la această oră din noapte, luminile de pe malul de sud străluceau puternic peste licăririle apei ca de tăciune a râului în flux. Un şir de barje legate de un şlep alunecau încet în amonte. Adèle Starminster se aşeză şi se mută spre marginea băncuţei, făcându-i Lyrei loc pe perne.
— Profesorul Docker spunea că ai o oarecare legătură cu doamna Coulter?
— Da.
— Care este aceasta? Nu eşti fata ei, sau ceva de genul acesta, nu?
Presupun că ar trebui să ştiu…
— Nu! spuse Lyra. Bineînţeles că nu. Sunt asistentul ei personal.
— Asistentul personal? Nu eşti un pic cam tânără? Credeam că îi eşti rudă
sau ceva de genul acesta. Cum e ea?
— E foarte deşteaptă, spuse Lyra. Cu o seară înainte ar fi spus mult mai multe, dar lucrurile păreau să se schimbe.
— Da, dar pe plan personal, insistă Adèle Starminster. Adică, este prietenoasă, nervoasă, cum e în realitate? Locuieşti împreună cu ea? Cum este în particular?
— E foarte drăguţă, spuse impasibil Lyra.
— Şi tu, cu ce fel de lucruri te ocupi? Cum o ajuţi?
— Fac calcule şi de-astea. Cum ar fi pentru navigaţie.
— Aha, da, înţeleg… şi de unde eşti de loc? Cum spuneai că te cheamă?
— Lyra. Sunt din Oxford.
— Şi de ce te-a ales doamna Coulter să…?
Se opri foarte brusc pentru că în apropiere îşi făcuse apariţia chiar doamna Coulter. Din felul în care Adèle Starminster se uită în sus la ea şi din fluturarea agitată a daimonului său, Lyra îşi putu da seama că tânăra nu trebuia să fie deloc în locul acela, la ora aceea.
— Nu ştiu care este numele dumitale, spuse doamna Coulter foarte încet, dar îl voi afla în mai puţin de cinci minute şi apoi nu vei mai lucra niciodată ca jurnalist. Acum te rog să te ridici imediat şi, fără să faci vreo scenă, să ieşi. Aş putea adăuga şi că cel care te-a adus în această seară aici va avea, la rândul lui, de suferit.
Doamna Coulter părea încărcată cu un fel de forţă anbarică. Chiar şi mirosul era diferit: ceva încins, metal încins, plutea în jurul ei. Lyra simţise mai devreme o mică parte din puterea aceasta emanată de doamna Coulter, dar acum o vedea în deplinătatea ei concentrată asupra altcuiva, şi sărmana Adèle Starminster nu avea forţa necesară să-i reziste. Daimonul îi căzu istovit pe umăr şi reuşi să mai bată o dată sau de două ori din aripile superbe, după care leşină, femeia însăşi părând incapabilă să se mai ţină pe propriile picioare. Cu mersul nesigur, reuşi să se strecoare printre musafirii gălăgioşi şi să iasă pe uşa salonului. Ţinea o mână pe umăr, sprijinindu-şi daimonul istovit.
— Ei bine? i se adresă doamna Coulter Lyrei.
— Nu i-am spus nimic important, spuse Lyra.
— Ce te-a întrebat?
— Doar cu ce mă ocup şi cine sunt şi de-astea.
În timp ce răspundea, Lyra observă că doamna Coulter era singură, daimonul nu era cu ea. Cum era posibil? Dar, într-un moment, maimuţoiul auriu apăru lângă ea, iar ea se întinse, îl luă de mână şi îl ridică uşor pe umăr. Părea să fie din nou relaxată.
— Dacă mai vezi pe cineva care, în mod clar, a venit fără să fie invitat, vii şi-mi spui mie, da?
Mirosul metalic dispărea. Poate că Lyrei i se păruse, doar. Lyra putu simţi parfumul doamnei Coulter revenind, aroma de trandafiri şi de fum de ţigaretă, şi parfumul altor femei. Doamna Coulter zâmbi către Lyra într-un fel care parcă spunea:
— Noi două înţelegem lucrurile astea, nu-i aşa?
Şi se îndepărtă pentru a întâmpina alţi invitaţi.
Pantalaimon şopti în urechea Lyrei.
— În timp ce ea era aici, daimonul ei venea din dormitorul nostru. Ne-a spionat. S-a dus să cotrobăie. Ştie de alethiometru!
Lyra simţea că ce spunea Pantalaimon era, probabil, adevărat dar nu putea să facă nimic în această privinţă. Ce spusese profesorul acela despre Cobleri? Se uită în jur ca să îl regăsească dar nici nu apucă să îl zărească şi portarul (îmbrăcat în haine de servitor în seara aceasta) împreună cu alt bărbat îl bătură pe profesor pe umăr şi îi spuseră încet câteva cuvinte la care profesorul se albi la faţă şi îi urmă afară. Toată scena s-a desfăşurat pe parcursul a nici două secunde şi atât de discret, încât aproape nimeni nu a observat. Lyra însă se simţea tulburată şi vulnerabilă.
Trecu prin cele două saloane unde se desfăşura petrecerea, pe jumătate ascultând conversaţiile din jurul ei, pe jumătate interesată de gustul cocteilurilor din care nu avea voie să bea, şi din ce în ce mai agitată. Nu îşi dădu seama că o urmărea cineva până în momentul în care portarul apăru lângă ea, se aplecă puţin şi spuse:
— Domnişoara Lyra, domnul de lângă şemineu ar dori să vă vorbească.
Este Lordul Boreal, dacă nu ştiaţi.
Lyra străbătu camera cu privirea. Bărbatul cu părul alb şi cu un aer de putere se uita direct la ea şi în momentul în care privirile li s-au întâlnit, acesta a dat din cap şi i-a făcut semn să se apropie.
