Apoi, când aproape că îşi pierduse interesul în ceea ce îi privea, Coblerii îşi făcură apariţia la Oxford.
Prima oară când a auzit de ei a fost când a dispărut un băiat pe care îl cunoştea, dintr-o familie de gitani.
Era cam pe vremea Târgului de Cai, iar Canalul era înţesat de bărcuţe şi alte ambarcaţiuni cu negustori şi călători, iar cheiurile numite Jericho străluceau în luciul harnaşamentelor lustruite şi fremătau de tropăitul copitelor şi de agitaţia târguielilor. Lyrei îi plăcuse dintotdeauna Târgul de Cai; pe lângă şansa de a se bucura gratis de o plimbare cu un cal care-nu-era-chiar-atât-de-bine-păzit, mai existau şi nenumărate posibilităţi de a provoca un adevărat război.
Şi anul acesta Lyra avea un plan măreţ. Inspirată de capturarea bărcii de anul trecut, ea intenţiona ca de data aceasta să facă o călătorie adevărată
înainte de a fi prinsă. Dacă ea şi cu amicii ei de la bucătăriile colegiilor ar putea ajunge la Abinddon, ar putea face ravagii la stăvilar…
Dar anul acesta nu avea să fie niciun război. Cum hoinărea în soarele dimineţii la marginea şantierului din Port Meadow, împreună cu vreo câţiva pierde-vară de-ai ei, pasând o ţigară furată de la unul la altul şi suflând fumul în sus ostentativ, Lyra auzi un ţipăt scos de o voce pe care o recunoscu.
— Ce-aţi făcută cu el, nemernicilor blestemaţi?
Era o voce puternică, o voce de femeie, dar o femeie cu plămâni de fier.
Lyra se uită imediat după ea, pentru că era Ma Costa, care o pocnise zdravăn de două ori, dar care îi dăduse şi turtă dulce caldă de trei ori şi a cărei familie era recunoscută pentru grandoarea şi somptuozitatea bărcii lor. Erau prinţi printre gitani, iar Lyra avea o mare admiraţie pentru Ma Costa, dar intenţiona să o mai evite ceva timp, pentru că, de fapt, a lor fusese barca pe care o deturnase cu un an în urmă.
Unul dintre derbedeii din jurul Lyrei se aplecă instinctiv şi luă o piatră în momentul în care auzi tunetul vocii, dar Lyra zise:
— Las-o jos. E supărată tare. Dacă-ţi trage una, îţi rupe şira spinării într-o secundă.
În realitate, Ma Costa părea mai mult neliniştită decât furioasă. Bărbatul căruia i se adresa, un negustor de cai, ridica din umeri şi îşi desfăcea braţele neputincios.
— Păi, habar n-am, spunea el, era aici ş’ într-o clipă a dispărut. N-am putut să văd un’ s-a dus…
— Pă tine te ajuta! Îţi ţinea caii tăi nenorociţi!
— Păi atuncea trebuia să stea aicea, nu? Fuge, aşa, în mijlocul trebii…
Nu mai continuă pentru că Ma Costa îi arse o lovitură puternică peste cap, după care continuă cu aşa un arsenal de înjurături, palme şi lovituri încât acesta începu să urle disperat şi se întoarse să fugă. Ceilalţi negustori de cai din apropiere se hlizeau de zor iar un mânz speriat începu să lovească la întâmplare cu picioarele din spate.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Lyra un copil gitan care urmărise cu gura căscată. De ce-i supărată?
— Fi’su. Billy. O zice că l-a luat Coblerii. Şi s-ar putea… io nu l-am mai văzut dă când…
— Coblerii? Au ajuns Coblerii la Oxford?
Băiatul se întoarse să îşi cheme prietenii care o urmăreau cu toţii pe Ma Costa.
— Ea nu ştie ce să-ntâmplă acuma. Nu ştie că Coblerii-i acu’ aici.
Vreo şase puşlamale se întoarseră uitându-se la ea în derâdere, iar Lyra aruncă ţigara recunoscând imediat că era cazul să se pregătească de luptă.
Toţi daimonii se schimbară într-o clipă în războinici: fiecare copil era însoţit de colţi, gheare sau ţepi, dar Pantalaimon, dispreţuind imaginaţia limitată a acestor daimoni de gitani, se făcu un dragon fioros, de mărimea unui câine de vânătoare.
Înainte însă de a putea intra cu toţii în luptă cum se cuvine, chiar Ma Costa interveni în forţă, plesnind serios vreo doi gitani şi înfruntând-o pe Lyra ca un adevărat boxer.
— L-ai văzută? o întrebă pe Lyra, l-ai văzută pă Billy?
— Nu, spuse Lyra. Doar ce-am ajuns. Nu l-am văzut pe Billy de luni întregi.
Daimonul Ma Costei se rotea în aer deasupra capului ei; era un şoim cu ochii galbeni şi fioroşi, care scruta zarea în stânga şi în dreapta, fără să
clipească. Lyra era de-a dreptul înspăimântată. Nimeni nu-şi făcea griji pentru un copil care dispărea pentru câteva ore, cu atât mai puţin un copil de gitan: în lumea strâmtă şi strâns legată a gitanilor de pe apă, toţi copiii erau consideraţi un lucru de mare preţ şi erau iubiţi neobişnuit de mult, iar o mamă ştia că, dacă un copil dispăruse din ochii ei, nu era, fără nicio îndoială, departe de ochii alteia, care îl va proteja instinctiv.
Dar, iat-o pe Ma Costa, o regină printre gitani, cuprinsă de disperare fiindcă îi dispăruse copilul. Ce se întâmpla?
Ma Costa se uită cu disperare şi cu privirea pe jumătate oarbă la micul grup de copii, se întoarse şi o luă pe chei împiedicându-se de mulţime şi strigându-şi cât putea de tare odrasla. Deodată, copiii se întoarseră şi se uitară unul la altul, răzbunarea lor fiind dată uitării în faţa suferinţei Ma Costei.
— Ce-i ăia, Cobleri? întrebă Simon Parslow, unul dintre însoţitorii Lyrei.
Primul băiat gitan spuse:
— Ştii, fură copii din toate ţările. Îi’ piraţi…
— Ba nu-i piraţi, interveni alt gitan. Îs canabali, d’aia le spune Cobleri.
— Mănâncă copii? zise alt tovarăş al Lyrei, Hugh Lovat, un băiat din bucătăria de la Sf. Mihail.
— Nimeni nu ştie, spuse primul gitan. Îi ia d’aicea ş’ nu-i mai vezi niciodată.
— Toată lumea ştie asta, spuse Lyra. Noi ne jucăm d’a copiii şi coblerii de luni întregi, dinaintea voastră, pun pariu. Da’ sunt sigură că nimeni nu i-a văzut pân-acu’.
— Ba da, zise un băiat.
— Cine? insistă Lyra. I-ai văzut tu? De unde ştii că nu-i doar unu’ singur?
— I-a văzut Charlie-n Banbury, spuse o fetiţă gitană. A venit să vorbească
