— Pe unde te joci de te murdăreşti în halul ăsta?
Se uită la el suspicios. Avea sentimentul că era interzis să te duci pe acoperiş, deşi nimeni nu spusese asta cu adevărat.
— În camerele vechi, spuse ea în cele din urmă.
— Şi mai unde?
— În Lutărie, uneori.
— Şi?
— La Jericho şi la Port Meadow.
— Nicăieri altundeva?
— Nu.
— Eşti o mincinoasă. Te-am văzut pe acoperiş chiar ieri.
Îşi muşcă buza şi tăcu. Se uita la ea sardonic.
— Deci te joci şi pe acoperiş, continuă el. Mergi vreodată la Bibliotecă?
— Nu. Dar am găsit o cioară pe acoperişul Bibliotecii, continuă ea.
— Chiar? Tu ai prins-o?
— Avea un picioruş bolnav. Am vrut s-o omor şi s-o prăjesc, dar Roger a zis că trebuie să o ajutăm să se facă bine. Aşa că i-am adus resturi de mâncare şi nişte vin, după care s-a făcut bine şi şi-a luat zborul.
— Cine-i Roger?
— Prietenul meu. Băiatul de la bucătărie.
— Aha. Deci aţi străbătut tot acoperişul…
— Nu pe tot. Nu poţi să te urci pe Clădirea Shelton pentru că trebuie să
sari de pe Turnul Pelerinului peste un hău. Este un luminator care se deschide către acoperiş, dar nu-s destul de înaltă să ajung la el.
— Aţi fost pe toate acoperişurile cu excepţia Clădirii Shelton. Dar în subsol?
— În subsol?
— Colegiul e la fel de mare sub pământ ca şi deasupra lui. Sunt surprins că
nu aţi aflat asta până acum. Ei bine, o să plec acum. Arăţi destul de sănătoasă. Poftim.
Căută prin buzunar şi scoase un pumn de monede, din care îi dădu 5 dolari de aur.
— Nu te-au învăţat să spui mulţumesc? întrebă el.
— Mulţumesc, mormăi ea.
— Îl asculţi pe Stăpân?
— O, da, bineînţeles.
— Şi îi respecţi pe învăţaţi?
— Da.
Daimonul Lordului Asriel râse uşor. Era primul sunet pe care îl scotea, şi Lyra roşi.
— Mergi şi te joacă, atunci, spuse Lordul Asriel.
Lyra se întoarse şi se îndreptă glonţ spre uşă uşurată, amintindu-şi să se întoarcă şi să arunce în fugă un „La revedere“.
Aşa se petrecuse viaţa Lyrei, înainte de ziua în care a decis să se ascundă în Camera de Odihnă şi în care a auzit pentru prima oară despre Praf.
Şi bineînţeles că Bibliotecarul n-avea dreptate când îi spunea Stăpânului că
nu ar fi fost interesată. Ar fi ascultat cu mare atenţie, acum, pe oricine i-ar fi putut spune ceva despre Praf. Urma să audă mult mai multe în lunile viitoare şi, în cele din urmă, ar fi ştiut despre Praf mai multe decât oricine din lume, însă între timp, în jurul ei la Jordan se trăia o viaţă intensă.
Şi în orice caz era ceva diferit la care să te gândeşti. Un zvon străbătea străzile de câteva săptămâni: un zvon care-i făcea pe unii să râdă, pe alţii să
amuţească, aşa cum unii oameni iau fantomele în râs iar altora le e frică de ele. Nimeni nu-şi putea imagina de ce începuseră să dispară copii.
Se întâmpla cam aşa.
