— Niciodată n-a… încercă Roger cu îndoială… niciodată n-au vorbit nimic despre asta în bucătărie. Oricum, n-aveai voie în Camera de Odihnă.

— Bineînţeles. N-ar zice ei aşa ceva servitorilor. Şi eu am fost în Camera de Odihnă, na. Oricum, unchiul meu face mereu chestia asta. A mai făcut-o unor tătari când l-au prins odată. L-au legat şi voia să-i scoată maţele, da’

când a venit primul cu cuţitu’, unchiu’ doar ce s-a uitat la el şi ăla a căzut lat, după care a mai venit unu’ şi i-a făcut aceeaşi fază, şi, în final, nu mai rămăsese decât unu’. Unchiul a spus că-l lasă în viaţă dacă-l dezleagă, aşa că l-a dezlegat după care unchiul l-a omorât oricum, ca să-i dea o lecţie.

Roger era mai puţin sigur de povestea asta decât de Cobleri, însă povestea era prea bună ca s-o piardă, aşa că au jucat pe rând rolul Lordului Asriel şi al tătarilor pe ducă, folosind nişte şerbet pe post de spumă la gură.

Totuşi, asta era doar o distracţie. Lyra nu renunţase la ideea de a se juca de-a Coblerii, aşa că îl îmbrobodi pe Roger şi-l târî în pivniţele de vin, în care intrară cu cheile de rezervă ale Chelarului. Împreună se furişară pe sub uriaşele bolţi unde brantvinul şi vinul de Tokay, de Canary şi de Burgundy al Colegiului zăceau înfăşurate în pânze seculare de păianjeni. Arce din piatră străveche se ridicau deasupra lor, sprijinite pe stâlpi groşi cât zece trunchiuri de copaci, dale de piatră neregulate se întindeau la picioare şi peste tot erau aranjate, rastel după rastel, raft după raft, sticle şi butoaie.

Era fascinant. Coblerii fiind din nou uitaţi, cei doi copii străbătură pivniţa de la un capăt la altul, în vârful picioarelor, cu o lumânare în mâinile tremurânde, cercetând fiecare colţ întunecat, în mintea Lyrei crescând o singură întrebare, din ce în ce mai presantă: ce gust are vinul?

Era un mod simplu de a răspunde. Lyra – în ciuda protestelor vii ale lui Roger – luă cea mai veche, mai contorsionată şi mai verde sticlă pe care o găsi şi, neavând cu ce să scoată dopul din plută, îi sparse gâtul. Ascunşi în cel mai îndepărtat colţ, sorbiră licoarea purpurie şi îmbătătoare, întrebându-se când o să se îmbete şi cum o să-şi dea seama că s-au îmbătat. Lyrei nu-i plăcu prea mult gustul, însă trebui să admită cât de măreţ şi de complicat era. Cel mai nostim lucru era să-i priveşti pe cei doi daimoni ai lor, care păreau să fie din ce în ce mai zăpăciţi: cădeau unul peste altul, chicoteau fără rost şi îşi schimbau înfăţişarea în gargui, încercând să arate unul mai urât decât celălalt.

În final, şi aproape simultan, copiii descoperiră ce înseamnă să fii beat:

— Şi chiar le place treaba asta? icni Roger, după ce vomită din plin.

— Da, zise Lyra în aceeaşi stare. Şi mie îmi place, adăugă ea cu încăpăţânare.

Lyra nu învăţă nimic din episodul acela, cu excepţia faptului că joaca de-a Coblerii îi ducea în locuri interesante. Îşi aminti cuvintele unchiului din timpul ultimei lor întrevederi şi începu să exploreze subsolul, pentru că

ceea ce se afla deasupra pământului era doar o mică parte din întreg. Ca nişte enorme ciuperci ale căror rădăcini se întind pe acrii întregi, Jordanul (care se înghesuia la suprafaţă cu Colegiul Sfântul Mihail, pe de o parte, Colegiul Gabriel, pe alta, şi cu Biblioteca Universitară în spate) începuse, cândva în Evul Mediu, să se întindă sub pământ. Tuneluri, puţuri, pivniţe, beciuri, scări săpaseră atât de mult în pământul de dedesubtul Jordanului şi pe atâtea sute de iarzi în jurul său, încât era la fel de mult aer dedesubtul pământului cât era deasupra; Colegiul Jordan stătea pe un fel de spumă de pietre.

Şi acum, că Lyra prinsese gustul explorării acestui spaţiu, îşi abandonă

bântuiala obişnuită pe Alpii neregulaţi de pe acoperişurile Colegiului şi se cufundă împreună cu Roger în acest tărâm de jos. Jocul de-a Coblerii se transformase într-o vânătoare de Cobleri, căci nimic nu părea mai probabil decât că ei se ascundeau sub pământ.

Într-o zi, ea şi Roger îşi croiră drum către cripta de dedesubtul Oratoriului.

Generaţii de Stăpâni fuseseră îngropaţi acolo, fiecare într-un sicriu din stejar căptuşit cu plumb, în nişte nişe săpate în pereţii de piatră. Numele le era scris pe o placă din piatră, dedesubt:

Simon Le Clerc, Stăpân, 1765-1789, Gerebaton Requiescant în pace.

— Ce vrea să zică asta? spuse Roger.

— Prima parte e numele iar partea a doua e în romană. Şi datele de la mijloc sunt când a fost el Stăpân. Celălalt nume trebuie să fie al daimonului.

Se plimbară de-a lungul criptei în tăcere, descoperind cuvintele de pe mai multe inscripţii:

Francis Lyall, Stăpân, 1748-1765, Zohariel

Requiescant în pace.

Ignatius Cole, Stăpân, 1745-1748, Musca Requiescant în pace.

Pe fiecare sicriu, văzu Lyra cu interes, pe o placă din alamă era imaginea unei alte făpturi: aici un vasilisc, aici o femeie frumoasă, acolo un şarpe, dincolo o maimuţă.

Îşi dădu seama că erau imaginile daimonilor celor morţi. Când oamenii deveneau adulţi, daimonii lor îşi pierdeau puterea de a se schimba şi luau o singură formă, pe care o păstrau în permanenţă.

— Sicriele astea au schelete în ele, şopti Roger.

— Carne în putrefacţie, şopti Lyra. Şi viermi care le mişună în orbite.

— Tre’ să fie stafii p’aici, spuse Roger tremurând, cu un sentiment amestecat de teamă şi plăcere.

În spatele primei cripte găsiră un culoar de trecere de-a lungul căruia se întindeau rafturi nesfârşite din piatră. Fiecare raft era împărţit în secţiuni pătrate şi în fiecare secţiune era câte un craniu.

Daimonul lui Roger, cu coada bine strânsă între picioare, tremura tare şi scoase un urlet înăbuşit.

— Şşşt, spuse el.

Lyra nu îl putea vedea pe Pantalaimon dar ştia că, în forma lui de molie, stătea pe umărul ei şi, cel mai probabil, tremura şi el.

Se întinse şi ridică uşor primul craniu din lăcaşul său.

— Ce faci? întrebă Roger. Nu tre’ să le-atingi!

Ea îl întoarse pe toate feţele, nebăgându-l în seamă pe Roger. Deodată ceva căzu din gaura de la baza craniului – îi trecu printre degete şi se lovi cu zgomot de podea, iar Lyra aproape că scăpă craniul din mână de frică.

— E o monedă! exclamă Roger, începând să pipăie pe jos după ea. Poate-i o comoară!

O ridică şi o ţinu în lumina lumânării şi amândoi se uitară cu ochii larg deschişi. Nu era o monedă, ci un mic disc din bronz cu o inscripţie gravată

rudimentar, şi care înfăţişa o pisică.

— E ca alea de pe sicrie, spuse Lyra. Este daimonul lui. Asta trebuie să fie.

— Mai bine-l pui la loc, zise Roger speriat, iar Lyra întoarse craniul în sus şi puse discul la loc în locul său străvechi, după care aşeză craniul pe raft.

Fiecare dintre celelalte cranii pe care le-au găsit avea un disc-daimon, înfăţişând tovarăşul de o viaţă al celui mort, alături de acesta şi pe lumea cealaltă.

— Cine crezi că erau ăştia când trăiau? spuse Lyra.

— Probabil că învăţaţi, cred. Numa’ Stăpânii au primit sicrie. Probabil că

au fost atâţia învăţaţi de-a lungul secolelor, că n-au mai avut loc să-i îngroape cu totu’ şi le-a tăiat doar capu’ şi l-a păstrat. Şi, oricum, asta-i partea cea mai importantă.

N-au găsit niciun Cobler, dar catacombele de sub Oratoriu fură prilej de ocupaţie pentru Lyra şi Roger zile întregi. Odată, Lyra a încercat să joace o festă unora dintre învăţaţii care sălăşluiau sub Oratoriu schimbând între ele discurile de la baza craniilor astfel încât daimonii lor să fie puşi invers.

Pantalaimon s-a impacientat atât de tare când a văzut-o ce face încât s-a transformat în liliac şi a început să zboare frenetic în sus şi-n jos, dându-i Lyrei cu aripile peste faţă, dar ea nu l-a băgat în seamă: era o glumă mult prea bună să o irosească. Oricum, pe urmă a plătit scump distracţia. Pe când era în pat, în cămăruţa ei de la capătul Scării Douăsprezece, a primit o vizită din partea unor creaturi ale nopţii nu prea plăcute, şi s-a trezit ţipând în faţa celor două siluete înfricoşătoare, înfăşurate în robe, care stăteau la căpătâiul patului ei arătând spre cap cu falangele lor osoase, după care şi-au scos glugile şi au dezvelit nişte cioturi roşii în locul unde trebuia să le fie capul. S-au retras numai după ce Pantalaimon s-a făcut leu şi a început să ragă furios la ele, dematerializându-se uşor în substanţa peretelui până

când le rămaseră vizibile doar braţele, apoi mâinile uscate, de un galben-cenuşiu, apoi degetele într-o continuă frământare, apoi nimic. Dimineaţa la prima oră, Lyra se grăbi în catacombe şi puse discurile cu daimonii fiecare la locul cuvenit, şoptind craniilor:

— Îmi pare rău, îmi pare tare rău!

Catacombele erau mult mai mari decât pivniţele de vinuri, într-adevăr, dar aveau şi ele o limită. După ce au explorat fiecare colţişor al acestora şi s-au

asigurat că nu era niciun Cobler de găsit pe acolo, îşi îndreptară atenţia în altă parte – dar nu înainte de a fi văzuţi părăsind cripta de către Mijlocitor, care îi chemă înapoi în Oratoriu.