- Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poţi să mergi la şcoală
sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el preţul grâului ca acum un an, că piaţa mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la jumătate, asta n-aşi fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus şi fă-ţi cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ţi mai fac, sărac de sufletul tău!
Moromete încărcase căruţa cu grâu şi se ducea să încerce piaţa de la Piteşti. La gară, la obor şi la oborul mare din Costeşti fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă şi el. Era de dimineaţă. Niculae se urcă în căruţă
peste cergă, deasupra grâului şi, de înfigurat şi înspăimântat ce era, i se auzeau dinţii clăţănind în gură.
Nenorocirea de care pomenea Moromete ameninţase tot timpul satul. Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriş, preţul grâului rămânea mereu acelaşi ca la început, adică scăzut la jumătate faţă de anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu şi văzuse şi cu ochii lui cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruţele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu crezuse în ea nici o clipă. îşi spunea - şi avea dreptate - că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală
cu căruţele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i 273
primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.
Nevenindu-i însă să creadă, şi cum septembrie se apropia şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreşit, nu mai putea aştepta.
Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în urma lor.
Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri şi bariere, prin sate şi păduri, urcând şi coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau din cap.
Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum şi nici casele-pejângă care treceau. Cu această grabă şi cu această orbire încerca să fugă
el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi / aceeaşi piaţă?
Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate...
Multă vreme nu văzură nici unul căruţele cu care se întâlneau. Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri.
- O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, rumânilor!"
- Ce este, măi tăticule?
- Ia opriţi niţel.
Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.
- De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas.
- De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată.
- Cu ce sunteţi?
- Cu grâu.
- Şi unde vă duceţi?
- Acasă.
- De ce?
- E grâu mult.
- Ei, şi?
- Nu cumpără nimeni.
274
Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care îndemnară vitele să pornească.
- Ce-i facem, Niculae?
- La Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa înainte.
Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi.
Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa scârţâia pe o şosea
necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.
- Tată, unde suntem?
- Am trecut de Piteşti.
- De ce?
- N-avem loc de căruţe.
- Şi unde mergem?
