- Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!...

Paraschiv se întoarse şi răspunse sâcâit, cu dispreţ:

- Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem!

Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre uşă şi apăsă pe clanţă.

Nimeni nu putu să-i vadă faţa; i se auzi totuşi după câteva clipe glasul, indiferent, poate puţin descurajat, lipsit de nădejde:

- Trgajîa_voastră! Să nit-ziceţi că nu v-am rugat şi nu v-am tras de mânecă!

După care omul deschise uşa încet, trecu pragul şi ieşi în tindă; ieşind în tindă, el închise uşa cu grijă şi cu chibzuială mare, în aşa fel că toţi cei din casă văzură cum se ridică limba clanţei în sus, apoi se lasă în jos aşezându-se cuminte în cleştele ei.

319

JL

XXVII

După ce omul ieşi, mama se ridică de lângă stinghia patului şi începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu şi în acelaşi timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea şi nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub aşternut şi se scărpina pe toate părţile. Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi începuse să-şi cureţe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.

Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile şi covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieşi în tindă şi de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în faţa vetrei, plângând mai adânc şi mai afâşietor decât până acum: se simţea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate şi de la tată, îi atinseseră adânc inima şi rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult şi cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simea că fata doreşte să plângă şi mai mult până la disperarea cea mai

neagră, lucru care se şi întâmplă şi care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, şi să rămână încremenit, ascultând. într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca şi când ar fi fost chinuită cu fierul roşu.

Mama ieşi în tindă şi la început o certă scurt, vrând s-o potolească:

*~~~~~- Taci din gură! Fată mare eşti tu? Ce e ambiţia asta? Plângi din ambiţie!

- Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?

Nu se ştia cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...

- Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut şi a pătimit cu tine!

Fata îşi încleşta pumnii în aer şi se chinui greu, rugându-se ca în faţa altarului:

- Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...

Şi pentru că mama nu pleca şi încerca s-o apuce de umeri şi s-o mângâie, fata începu să tremure:

- Du-te d-aici şi lasă-mă! Mai bin^ nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-te! O! O!

O! Lasă-mă! Du-te!

Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei şi întrebă

apăsat:

- Ce-are, Catrino, a înnebunit?

Mama se făcu că nu aude şi nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă uşor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:

320

f

- Bă, Nilă-m'!

Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:

- Bă, Nilă-m'!

- Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu acelaşi „bă" de mai înainte.

- Hai, sunteţi gata? continuă Moromete prins parcă de o mulţime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci şi mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară...

După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos şi începu să aştepte. Aşteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-şi răsucească o ţigare. Scoase o bucăţică de ziar şi încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foiţe, dar degetul gros deodată porni să

tremure şi hârtia se strică. Omul se stăpâni şi vru totuşi să-şi facă de ţigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri şi din spinare.

Deodată trupul lui ţâşni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu şi nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:

- Haiti! Ilie, stai la-n loc! Moromete se opri şi spuse apăsat:

- Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ţi fac altceva! Te omor! Moromete îşi schimbă apoi din nou glasul şi de acolo de pe prispă

chemă aproape duios:

- Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară!

După aceea nu mai aşteptă răspunsul. Intră în tindă şi se opri lângă

scara podului. Sub scară, în colţ, se aflau rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt, un

răşchitor mic şi un par de pus porumbul în brazdă. .MxjtonieJte. luă parul, îl piti la spate să nu se vadă şi intră în casă. El deschise şi închise uşa în aşa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi: făcea mişcări sfielnice şi dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea uşa, ar fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca şi când lucrurile pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.

Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:

- Hai, bă, ce tot intri şîieşi p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te şi singur!

Moromete se lipi de uşă şi se dezvinovăţi numaidecât. Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite:

- De, măi Paraschive, ziceam şi eu că...

Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ şi îşi curăţa bocancii, îl întrerupse aţâţat, fără să bage de seamă, sau să audă cum uşa scârţâie din când în când din cauza spinării şi umerilor omului care tremurau: 321

JftL