^funcţionarii primăriei şi însoţit de şeful de post porni fără veste prin sat "si începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii. într-adevăr, aceştia urlau în voie; jandarmul ameninţa că va trage cu puşca în ei.
Ţăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca şi când asta i-ar mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruţe. în ele erau puse covoarele şi velinţele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă şi o zăpăceală cumplită le apucă
mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruţa sau plugul, sau vita din grajd? Şi chiar dacă şi acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar şi pe casă, dacă omul avea datorii mari.
O femeie trecu prin faţa porţii Moromeţilor şi dădu de veste.
- Catrino, piteşte ţoalele că a plecat percitoru prin sat!
- Ilinco! Tito! strigă mama speriată.
- Paraschive! strigă şi Moromete de pe prispă. Pune caii şi plugul în căruţă şi du-te la lot.
Aşadar zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-l aştepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul şi că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiştiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt şi se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini şi nu se putea să n-aibă şi să
nu-l împrumute.
- Moromete, ţi-aş da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăştia sunt capitalul meu şi îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
- în cât timp?
- Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini şi plec la Bucureşti. Aşa că vezi...
- într-o săptămână ţi-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând şi îl aştept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine şi duminică ai banii.
Precupeţul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfăţişare a omului care ştia ceva tocmai pe dos decât ce ştia celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.
- Nu pot, zice. îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ţi dau" putea să se înţeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeţ.
294
- Păi n-auzi că dumin...
Si deodată avu o bănuială şi nu sfârşi cuvântul, văzu înfăţişarea ciudată
a celuilalt şi rămase cu privirea ţintă pe chipul lui.
- Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la Bucureşti?! Crezi că te mint?
înfăţişarea precupeţului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună?
Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l împrumute?
- Eu îţi spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Ştiu de la Cătănoiu.
Moromete înţepeni.
- Ce ştii de la Cătănoiu?
- S-a certat cu Achim şi s-au despărţit. Achim al tău_3_jjl.ecaţ_ui altă
parte,' ni alt loc de păşunat (nu ştiu în care, nici al lui Cătănoiu nu ştie).
înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu ştia. ***""' ~——
Negustorul şovăi şi nu mai zise nimic. Mororne|,e aştepţăjcâteya clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă:
- Spune, Scămosule! Ce zici că ştia al lui Cătănoiu? ; <r. — Dar n-o să mă înjuri pe mine?
»•'■ Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi negustorul /'' coborî vocea:
- Ilie, spuse el cu părere >d^răjiiibăiRtiLăiâ.-âJ ^Sîtel&jSHJSL^jiSlSâL
între ei să fugă de acasă. Âchim nu se mai întoarce cju. ojle,-degeaba îl aştepţi dumneata. " *
- Cum? şopti Mqromel^aeîntelegânjLsiî]LIiJ^^ Ce spui tu, Scămosule?
NegustoruTTepetă, dar Moromete tot nu înţelese bine şi negustorul trebui să repete încă o dată şi să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu... în sfârşit Moromete înţelese.
Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei şi fiindcă Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică şi îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse şi îl găsi în aceeaşi nemişcare, cu fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi în cele câteva minute parcă şi slăbise; parcă se^ascuţise şi se subţiase. Negustorul se aşeză alături şi după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simţi nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunţase la început:
- Poate c-o fi minţit ăla al lui Cătănoiu...
- Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc şi în acelaşi timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale şi tristeţe, dar tot aşa, cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap 295
şi uitându-se ţintă în pământ, şopti: Achime, AchimeL. Nilă, Nilă!... Paraschive, ParaschiveL.
