- Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiţi! Uite aici, spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustăţile îi tresăriră
de nervozitate. Aveţi pământ, aţi făcut grâu, vindeţi şi plătiţi.
Glasul i se urca şi înăsprea. Era perceptor vechi şi ştia că dacă bărbaţii protestează în aceste momente şi înjură furioşi, femeile se pun pe plâns şi rugăminţi şi cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi şi implorări zadarnice.
- Plătiţi sau nu plătiţi? strigă el deodată furios şi nu mai aşteptă
răspunsul, se ridică în picioare şi îşi roti privirea prin casă.
Nu avea însă ce lua. Pereţii erau goi. Odaia mare cu două paturi largi, cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei dinspre tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea culcat Moromete şi una spre drum, sub care se afla o masă acoperită cu o faţă brodată şi pe care se aflau cărţile şi caietele lui Niculae şi la care se mânca la Crăciun, Anul Nou şi Paşte, totul era gol, nu se vedea nimic de preţ
nicăieri, în afară de un ştergar mare înflorat care încadra icoana şi de păturile cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos şi nu pe pat.
Perceptorul se apropie de lada braşovenească aşezată la capul celuilalt pat - covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât şi covoarele de pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini - şi-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru şi perceptorul rânji; deschise uşa şi trecu tinda spre cealaltă odaie. Aci se afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulţime de oale şi străchini, o damigeana, războiul de ţesut, desfăcut şi aşezat în cele două colţuri, sucala de răsucit, fusceii, parul de pus porumb şi încă ceva tare, acoperit cu saci şi peste care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră şi ruptă.
Perceptorul se duse direct acolo şi dădu sacii şi lâna la o parte. Privirea
mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul acela de preţ cum era căldarea cea mare de aramă? Era căldarea în care fierbea apa de spălat rufe şi de lăut în timpul iernii şi în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău şi de nepreţuit pentru ea; o avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinţii ca zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curăţenia trupului, dar şi a sufletului. Lipsa ei însemna raia şi păduchii şi mirosul urât şi mai ales ruşinea de a fi murdar în faţa acelui sentiment de înălţare pe care îl trezise în ea biserica.
- Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată şi se grăbi şi puse mâna pe toartele căldării şi ieşi repede luptându-se cu mărimea şi greutatea 298
ei. Chipul i se făcuse dârz şi mai roşu decât strălucirea metalică a aramei. Luaţi orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde sunteţi? Ilie, scoaP în sus!
Mama vârî gâfâind căldarea sub pat şi se aşeză straje în dreptul ei.
Jandarmul veni după ea:
- Leită, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ţi-o iau cu sila. Văz c-aţi pitit tot, cine e de vină?
- Ia căldarea! porunci perceptorul.
Fetele şi Niculae intraseră şi ei în casă. Paraschiv şi Nilă plecaseră cu căruţa şi caii la câmp.
- Tată, ia scoaP în sus! strigă fără cruţare Tita. ScoaP în sus şi spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să aştepte pân-om vinde oile şi-o să
plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se ruşineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care avea asemenea mustăţi. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi ruşine! continuă
ea să strige.
Moromete deschise ochii şi Niculae îl văzu. II văzu şi pe jandarm şi pe perceptor şi înţelese că aceştia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i se ia căldarea. înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul oaselor. Se ridica greu, cu trudă şi arăta într-adevăr doborât ca de boală. Era înspăimântător de posomorât şi de întunecat la chip.
- De ce zici, perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la iarnă? întrebă
el.
- Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să
plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti mie! Plăteşti statului, că statul te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se şi aşezându-se pe pat, furios că era silit să explice şi să piardă atâta timp. Plăteşti sau nu plăteşti? ameninţă el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva rece îi săgeta de sus până
jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la şcoală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să facă rost de alţii. Nu putu să mai stea în casă, ieşi afară pe prispă şi se aşeză îndată
jos. I se înmuiaseră picioarele. îşi plecă fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se îndoi şi se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, faţa nu i se vedea, dar ceafa îndoită şi labele desculţe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristeţe copleşitoare.
Perceptorul şi cei care îl însoţeau ieşiră. Căruţele se îndepărtară. O
linişte grea se lăsă asupra casei. Mama îşi veni cea dintâi în fire.
299
- Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea şi ieşi repede pe prispă şi îl văzu. —
Niculae! şopti ea turburată rău de înfăţişarea copilului. Lasă, mamă, că
facem noi rost de alţi bani, nu te las eu pe tine aşa! Avem oile alea, trebuie să se întoarcă Achim cu ele... Şi chiar dacă n-o vrea tat-tău vând eu un pogon de pământ şi tot nu te las... aide, scoală-te în sus şi nu mai sta aşa, că dacă te îmbolnăveşti...
După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.
- Unde sunt băieţii ăia? o întrebă el pe mamă.
- Au plecat cu căruţa... Ilie, şopti ea uitându-se drept în ochi, ai aflat ceva de Achim?
Gândul ţîşnise aproape fără voia ei şi în aceeaşi clipă înţelese că nu greşise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat şi ieşi.
- Ilie, vorbeşte odată! strigă mama ieşind neliniştită în urma lui. Despre Achim era vorba, nu se putea înşela, dar ce putea fi atât de rău încât să-l dărâme şi să-l întunece atât de mult? Mai rău decât că
Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?
