între timp Sfîrfîlică, văzând că stănoagă podiştei lângă care se opriseră
era puţin aplecată spre şanţ, se propti în ea s-o aplece şi mai tare" şi chiar se înfurie şi începu s-o zgâlţâie.
- Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale, Niculae, la şcoală! Am şi eu unul de seama lui, învaţă bine, m-a chemat
Teodorescu să-mi spună că să-l dau şi eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.
Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din ţigare gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primeşte un bolnav în el şi Sfîrfîlică fu văzut în şanţ cu stănoagă cu tot, plin de noroi până
şi pe dinţi.
- Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseşi stănoagă, spuse Traian Pisică în treacăt, şi când Sfîrfîlică ieşi din şanţ orăcăind, scoase ţigara din gură: Na la... Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu pronunţa „na la tata din ţigare", se întoarse spre Moromete şi continuă: Teodorescu zicea că dacă
ia bursă, n-ar fi aşa scump. Tu ce zici, Moromete?
- Nu ştiu, răspunse Moromete şi se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu aceiaşi paşi, nevăzând şi neauzind nimic.
Ca şi mai înainte cu Dumitru Iui Nae, trecu pe lângă doi inşi fără să le dea bună-ziua. Aceştia stăteau la umbra unui salcâm şi văzându-l nici ei nu-I opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie şi-l ascultau cu interes: Din Vasilescu şi Marmoroşblanc. Se uitară lung în urma lui.
- S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai lesne lui Moromete să scape de datoriile de la bancă şi el pe urmă s-a împrumutat iar, a crezut că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroşblanc cu oarecare uimire.
Acum uite-l că rămâne fără grâu şi tot n-o să-i ajungă.
- Păi tot aşa zicea el şi de fonciire! îşi aduse aminte şi Din Vasilescu.
Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privinţa asta.
- Nu pricep, se miră Marmoroşblanc cu dispreţ, Moromete ăsta se pretinde om deştept; cum putea să creadă în prostiile astea?
Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi şi se gândi fără grabă.
Marmoroşblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreţ, vrând să
spună că nimeni nu-l poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare.
- N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a băgat în vite, aşa că n-are decât să le vândă şi să dea îndărăt, totuna e, iar cu fonciirea, adu-ţi aminte ce ziceau liberalii când erau ţărăniştii la putere: că o să
micşoreze fonciirea dacă vin ei în locul ţărăniştilor.
- Şi el a crezut?
- §i dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasilescu.
305
- Da, dar nu te uiţi la el cum trece şi nu dă bună-ziua? zise Marmoroşblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap într-un fel din care se înţelegea că lui i se întâmplau altele şi mai şi, dar nu socotea că trebuie să se supere.
Moromete se îndepărtase pe o uliţă care dădea în valea satului şi care, sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.
La ieşirea din sat, în colţul uliţei, era o poiană şi Moromete_nu băgă de seamă că acolo se afla strâns un grup de şapte-opt inşi care cât îl văzură se şi porniră pe exclamaţii. Unde se duce Moromete? „A! Moromete, Moromete!" se auzea.
- Moromete! strigă cineva.
- Ce faci, domnule?! se supără un altul. Stai puţin, unde...
De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de seamă că oprirea sa fusese bruscă şi neprietenoasă. Se sclifosiră şi mai mult, iar unul din ei, parcă râdea mereu (avea nişte dinţi lungi, rari şi galbeni), începu să spună că
Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului şi zice că dacă îl \ mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?! De ce?! întrebară ceilalţi
intrigaţi.
- Zice că Moromete nu mai are facultăţi de încredere! explică omul, dezvelindu-şi până la urechi dinţii... Aşa zice! sublinie el rânjind leneş.
„jCică Moromete s-a dedat cu Aristide şi d-aia refuză să mai vie pe la fierărie.
Se făcu gălăgie şi iarăşi nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră costernaţi, când, făcând un pas spre cei adunaţi, acesta, cu pumnii strânşi, bolborosi:
- Voi nu puteţi, mă, să vă mai vedeţi de treabă? Altă treabă nu mai aveţi?
'' --■-■....... """" .....■—"■"■■—-.■■■'...........—......-..
Şi deodată le întoarse spatele şi se îndepărtă mai bolborosind încă nu se ştie ce.
In curând ieşi din sat şi urcă dealul. La câmp înfăţişarea sa se schimbă,
! căpătă iarăşi acea linişte posomorâtă şi închisă pe care o avusese când
pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a islazului, apoi intră pe drumurile de plan, printre porumburi şi mirişti şi se opri în sfârşit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de pământ.
