coborî peste chipul lui.
Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa şi Duţulache se repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai 302
rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor tainic: - Nilă!
Iar Nilă se supuse şi ieşi din tindă. Niculae se retrase într-un colţ grădinii pierdut şi uitat de toţi, fetele plecară nu se ştie unde, iar mam care se gândea că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu pul totuşi să uite ameninţarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de mas şi părăsi şi ea tinda.
^.Da, gândea Catrina ieşind din curte cu vadra sub braţ, ani de zii te-ai uitat la ei şi în loc să pui mâna pe par şi să-i dai pe brazdă, i-ai lăsi să facă
ce vor. Dormeai ca un buştean în pat când eu până în grinda casi săream din somn!... Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum s nu-ţi fie frică
când îi visam pe câteşitrei negri şi urâţi!) şi tu nimic, sforăi; de putea să ardă
casa şi să nu te deştepţi! Ar trebui acuma să nu-mi pesi că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ţi m; ajute, prea ai râs de ea şi ai luat-o în deşert), tot la mine ridici pumni şi urli că să nu mă vezi în ochi!
Da, gândi Catrina îndârjită şi ispitită s n-aibă nici un fel de remuşcări, ar trebui să te las să te chinuieşti singui să ştii şi tu câte-am îndurat eu lângă
tine... «Ilie, de ce nu treci casa şi p numele meu? Are să mă dea afară
Paraschiv» mă rugam. «Ce, zicţvcrej căjo^şă^jnor^eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar ParaschlvTot a ajun să nu-i mai fie frîcTcIe tine~şi dacă azi a îndrăznit să te înfrunte cu vorbî mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai murit? Pe mine o să m dea afară, am ştiut asta de mult şi m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-a să faci dacă te dă şi pe tine afară?"
Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că îi timp ce ea îl judeca în inima ei şi îl găsea vinovat, acasă Paraschiv şi Nil; poate că
au şi sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pi lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă şi după ce o puse în cap porn repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o ţină şi fără s-o verse dar acum o ţinea cu amândouă mâinile şi ajunse acasă leoarcă de apă.
- Tito! Ilinco! strigă de la poartă şi când ajunse lângă prispă pust vadra jos şi intră în tindă.
Neliniştea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă şi le strigi încă
o dată pe fete, atât de tare şi de speriată, încât Niculae veni el dir fundul grădinii şi spuse că fetele au plecat la vie.
- Unde e tat-tău?
- Nu ştiu!
- Paraschiv şi Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repeta mama.
- A ieşit pe poartă şi nu ştiu unde s-a dus, răspunse Niculae.
302
Dar neliniştea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai acum îşi găsise să-şi învinuiască bărbatul şi să-l lase singur când în fiece clipă
putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.
XXIII
Moromete însă era departe de neliniştea şi temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se împrăştiaseră toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse poarta de la drum şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua şi recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era aşa cum şi-o închipuia el, care credea că speranţele sunt bucurii adevărate şi nenorocirile numai ale altora şi care în Ioc să se oprească pe loc, să se trezească şi să se înspăimânte, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădea bună ziua.
Se aşezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât şi pornise pe şoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici grăbit şi nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de poartă, şi arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.
în dreptul unei uliţi, Moromete păşi cu aceiaşi paşi egali şi ghicind de departe că un om care venea din direcţia opusă vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuşi să se oprească fiindcă celălalt nu înţelese că
Moromete se ferea de el şi îi tăie drumul ieşindu-i înainte.
- Hai noroc, Moromete!
Ridică fruntea şi văzu un om liniştit şi parcă blând, cu mustăţi mari şi cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică.
Sfîrfîlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică îşi luă ţigarea din gură şi îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:
- Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.
- Bine, răspunse Moromete.
- Ce mai fac copiii ăia ai tăi?
- Bine.
- Tu ce mai faci?
Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:
- S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?
304
