Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul în mâini. Era cu desăvârşire singur. Dacă n-ar fi fost miriştea locurilor sau urmele - roţilor de căruţă, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că
nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici şi că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.
306
Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi vroia să scape. înţelegea că
se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse - timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascuriseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a "*** lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) - iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.
Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că
moartea n-ar fi mai rea decât atât. ,Cum să trăieşti Uăcă nu eşti lirxiştîjpî? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât''"sa~mrffe~rcpus"'toituî sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? „Dar i-am iertat mereu", gândi deodată Moromete şi gândirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu şi rămase cu ea în cap până ce îşi luă seama şi o stinse.
După care nu mai fu nimic, se auzea numai foşnetul porumbului, vântul uşor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă şi mai mult tăcerea omului şi a pământului. Un iepure ieşi la marginea unui lot şi îşi agită câteva clipe urechile, după care trecu drumul şi pieri în porumbul celălalt, începuseră să scârţâie greierii.
„Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce
era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nul Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă
lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea."
Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri.
Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.
Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni si porni încet să se întoarcă acasă.
307
XXIV
îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica şi îi spuse să pregătească
mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el şi cu Nilă, chiar a doua zi de dimineaţă.
Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să
mănânce, mancă la tuşă-sa. După ce mancă, el plecă apoi prin sat. Era în vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vr'usese chiar să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său şi acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc - nu avea pe vremea aceea planuri atât de mari ca acum -, dar, mergând spre casa fetei, el îşi aminti din nou cum se întâmplaseră lucrurile şi ura lui împotriva tatălui crescu şi mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde (cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni că piaţa muntelui scăzuse), iar în pbvestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase" atât de mult şi de insistent pe viitorul său socru, încât laudele acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache şi pe fata lui, ci şi pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că
Bodârlache, care avea multe pogoane de pământ, nu era un om prea deştept, dar în urma laudelor lui Moromete, oricărui flăcău i-ar fi pierit pofta să se mai însoare aşa de lesne cu Manda (Paraschiv descoperise cu acel prilej că Manda lui Bodârlache mai era şi foanfă).
Paraschiv n-o luă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i spusese că n-o mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de gând, dar Paraschiv răspundea mereu că la toamnă, acum a trecut vremea; toamna se însoară lumea!
Manda avea nouăsprezece ani, abia ieşise în lume şi se ferea de aşa-zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se aşeza lângă ea pe marginea şanţului, nu trecea multă vreme şi începea să se neliniştească. Atunci se ridica şi pleca. Paraschiv încerca s-o ţină, dar ea se zbătea crâncen, intra în curte şi se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai rămânea, fata stătea cu el de vorbă în acest fel, apoi după o vreme se dădea jos de pe stinghia ulucii şi ieşea iarăşi în şanţ, unde nu rămânea mult timp.
Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de vremea când avea el şaptesprezece ani, fapt care îl întărâta, îl scotea din sărite. Poate din cauza aceasta nu-i spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o lase aşa cum o cunoscuse.
în drum spre casa fetei el continuă să se gândească la ultimele întâmplări care avuseseră loc în familie. Căuta încet, fără grabă, feluri de răzbunare împotriva tatălui, ceva pe măsura lui, ceva care să lase urme adânci şi de
neuitat. Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până şi acum, în ultima clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el găsise 308
puterea să se prefacă şi să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea cu cei patru mii de lei trimişi de Achim. Se lăsase prins^Sţăpânit de aceste gânduri Paraschiv ajunse la casajui Bodârlache. El se opri şi trebui să facă o sfiartaxc&ăjasă pentru câtva timp din plasa gândurilor sale răzbunătoare.
Deşi era târziu, fata ieşi la poartă. Ea îl întrebă însă de ce n-a venit mai devreme. Paraschiv îi răspunse că a avut treabă, că a stat toată seara de vorbă cu ai lui. La întrebarea fetei care voia să ştie despre ce au vorbit, el îi răspunse că despre ei au vorbit, adică despre însurătoarea lor.
Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de flăcău şi îşi vârî pentru întâia oară palma sub braţul lui. Paraschiv se făcu că nu bagă de seamă şi vorbi mai departe, se agăţă la întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai înainte că adică s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre însurătoare. începu cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ţinu multă vreme, şi în cuvintele „alde tata zicea că", „şi eu ziceam că" reveneau des în vorbirea lui.
- Da, încă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai aştepţi", dar eu ziceam că când să fac nunta? S-a mai pomenit să faci nunta în postul Paştilor? Alde tata zicea că n-are nimic, o iai acuma şi faci nunta la toamnă, ce mare brânză? Eu ziceam că nu, de ce să n-o iau cu nuntă! Ce, n-avem de unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi şi facem o nuntă să pârâie satul!
Şi în seara asta mă pomenesc cu alde tata că: „Ce faci, bă, Paraschive, uite, a venit şi toamna, nu te însori?" Eu zic că: „Stai, bă, să se coacă strugurii, să
se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la Aristide?" „Dar de ce să nu cumpărăm, zice alde tata, n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce să dăm banii pe vin dacă avem vinul nostru?" Alde tata se răsteşte la mine, că: „Ce, nu cumva o să dau de băut vin din ăsta prostu de la noi? Luăm vin calitatea întâia de la Pălămida, parcă n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce facem de ţuică?" „însoară-te tu şi nu-ţi fie frică de ţuică", zice alde tata. Şi pe urmă
mama zice şi ea: „însoară-te, Paraschive, uite odaia, de când am spoit-o, de când te aşteaptă!" Frati-meu Nilă: „Bă, să-mi dai mie plosca să chem oamenii la nuntă. O să-l punem pe-al lui Briţă să-ţi spună oraţiile, că are cal frumos, ai văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la nunta ăluia a lui Troscot"... Alde mama zice: „Dar trebuie să vorbesc şi eu cu cuscră-mea, să
vedem câte găini tăiem! Trebuie vorbit din pripă, să nu te pomeneşti că s-a terminat mâncarea!" Şi d-aia am întârziat, uite, vezi şi tu! Şi eu zic să ne luăm de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine să tocmesc lăutari, că vreau să avem la nuntă două tarafuri de lăutari şi Ilie Neaţă te pomeneşti că cine ştie cine pune mâna pe el...
Fata începuse de mult să tremure, dar nu se ridica să plece; asculta pierdută vorbele flăcăului şi din ce în ce se alătura cu mai mult curaj de 309
umărul lui. într-o vreme, cerul, care încă de cu seară se tot frământa, se întunecă de tot şi începu să picure. Paraschiv se ridică şi o întrebă pe fată
unde să intre. Fata începu să tremure rău şi îi răspunse că poate să meargă
pe prispă.
- Pe prispă au să ne audă ai tăi; că vreau să stăm de vorbă cum aranjăm, şopti Paraschiv grav.
- Atunci să mergem în şopron, răspunse fata luând-o înainte. Intrară în şopron şi acolo fata rămase mereu în picioare; Paraschiv se
