- Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu baligă pe la gură? Ai, mă? Săracu de tine! Eşti şi tu flăcău, de! Te întorci şi te iei la bătaie cu soră-ta!
- Ce mai flăcău! scrâşni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi ruşine să spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în picioare!
- Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei, căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.
Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel şi trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă şi intră în cealaltă odaie unde se schimbă, îmbrăcându-şi singura lui cămaşă bună cu care ieşea în lume. Se întoarse şi se culcă alături de Nilă. în tăcerea care se făcuse, el mormăi cu o linişte în glas pe care nu i-o cunoşteau ceilalţi.
- Bine, o să vă arăt eu vouă! O să vedeţi voi!
Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv îşi schimbă glasul şi mormăi adreS88du-se lui Nilă:
- Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe: Lasă!
Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!
Cuvintele din urmă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu fusese niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă şi la care să fi venit cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi şi Moromete, pentru că se mişcă în aşternut şi pregătindu-se să doarmă, rosti:
- Da, aşa mai zic şi eu!
- Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de ce nu mi-ai spus?!"
Moromete nu mai răspunse. J
Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se închină şi se dădu jos. Strânse bucăţelele de geamuri care căzuseră de la icoană, ieşi în tindă şi mai rămase acolo multă vreme.
Catrina se întoarse din tindă, închise uşa încet de tot şi îhgenunche la pământ, în faţa icoanei. în mâna stângă ţinea un ciob de oală din care ieşea un firicel subţire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar, pierdută în rugăciune. în micul ciob, trosnea şi sfârâia tămâia.
312
De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. într-o vreme mama tresări speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei mută şi ascultă: Nilă chema încet şi cu o limpezire în glas care te speria:
- Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n... pe mă-ta!
a Moromete, care abia aţipise, se deşteptă şi ridică fruntea de pe căpătâi, începu şi el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în somn.
- Ce spune, fă? întrebă omul în şoaptă.
Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate:
- Să încalice pe cai şi să fugă? Dă-i una după ceafă! Atâta spuse şi tăcu; i se auzea răsuflarea uşoară în somn. Moromete întrebă:
- Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă?
Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:
- Ăluia care fură păpuşi de tutun. Pune mâna pe ea! Pune bă, mâna pe ea şi dă cu ea în pământ!... Am prins-o tăvălîndu-se în paie! gemu el. I-am dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.
- Bine i-ai făcut! şopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă!
- I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte greu, se întoarse pe cealaltă parte şi nu mai spuse nimic.
Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în faţa icoanei:
- Hai, ajunge, spuse el cu blândeţe, crezi că Dumnezeu n-are altă
treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!
Mama nu-l luă în seamă. Se ridică de jos şi cu ciobul în mână începu să
tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv şi Nilă se opri mai mult şi făcu nenumărate cruci. Apoi ieşi în tindă, stinse lampa şi se întoarse în pat pe nesimţite. Afară, cu toate că ploua, cocoşii porniră să cânte a treia oară.
XXVI
Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-şi aducea aminte ca cel puţin într-o singură dimineaţă să se fi simţit atât de rău din cauza goarnei care suna deşteptarea, cum se simţea acasă când tatăl său trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu groază acelaşi glas înfundat şi stăruitor care punea în mişcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume şi 313
de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche şi turbura odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer şi se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus!" Doar atât se auzea la început,
după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăşi, în acelaşi fel, tot aşa de îndepărtat şi fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus, mă!" Şi după
câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal' în sus c-avem treabă". Şi iarăşi se făcea tăcere. Şi din nou, după multă vreme, glasul relua necruţător: „Scoal'
mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi." Nimic, însă; tăcere deplină!
Nu se mişca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se ştie ce şi deodată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre neaşteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Ml strigat şărea.ars,-xau.atins ci[ fierul. înroşit. Buimac bolborosea crâncen:
„Ce e, bă, ce?!JCe?4" Atunci se auzea din întunerie-tm raspunsuluitor de blând, de simplu şi de omenos: „Scoal' în sus c-avem treabă!"
Deşi dormise puţin, Paraschiv se sculă totuşi o dată cu toată lumea; pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, aşa cum se întâmpla de obicei.
