- Ilie! tresări Scămosu neliniştit şi parcă speriat de glasul lui Moromete.
Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieţii dumitale...
- Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămoşule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De ce asta?
Nu i-am"Tasât eu să facă ce"yof? Absolută, absolută libertate le-am lăsat!
Dacă veneau şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă", crezi că i-aşi fi împiedicat eu, Scămoşule!? „De ce să fugiţi, frătioare? le-aşi fi spus. încet nu puteţi să mergeţi?"
Moromete oftă din nou şi rămase iarăşi tăcut multă vreme. înţepenise pe
prispa lui Scămosu şi nu mai zicea nimic şi parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă şi îşi văzu de treabă, se apucă să cureţe de găinaţ căruţa-coteţ din mijlocul bătăturii. Abia mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase nebăgat în seamă.
XXI
Se sculase deodată de pe prispă şi pornise spre casă cu nişte paşi nesimţiţi, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o ţintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă şi pe drum.
Mergea cu paşi egali, fără să greşească, un pas după altul, când pe marginea şoselei, când trecând podişca cuiva şi luând-o pe lângă garduri. Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el şi îi dădu cu glas tare bună-dimineaţa. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfăţişarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-şi va recunoaşte poarta şi că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă şi pătrunse în curte fără
să-şi fi mişcat braţele: uşa se deschise şi se închise parcă singură. Cu aceiaşi paşi omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse şi apăsă clanţa uşii de la odaie, trecu pragul şi se duse spre pat.
întinse braţele şi ridică un genunchi, se urcă şi întinzându-se pe-o parte îşi aşeză tâmpla pe căpătâi şi palma sub tâmplă. ,ţnchise ochii şi rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit de multă vreme. /■^Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coşniţă. Lăsă coşniţa şi se grăbi să
vie în casă. Le strigă şi pe fete şi pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului, în casă, mama şi copiii se apropiară de pat.
296
i
- Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui şi mişcându-l să se trezească.
- Ilie, şopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! ScoaP în sus! Puse mâna şi îl hâţână de umăr, dar omul parcă era ţeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem şi-o să dăm! Scoal' în sus!
- S-o fi dus să împrumute şi n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.
- Ei, şi din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost şi-o să scăpăm.
Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Şi iarăşi puse mâna şi îl hâţână.
Fără să facă o mişcare, Moromete deschise ochii. Mama şi fetele amuţiră.
- Ieşiţi afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma era turbure şi însingurat şi pe care nu-l mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschişi şi ţeapăn într-o aşteptare poruncitoare.
Nedumerite şi speriate, mama şi fetele ieşiră afară. Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înţelegea cel mai puţin ce se întâmpla.
Curând câinii începură să latre prin apropiere şi ceva mai târziu căruţele comisiei opriră în dreptul Moromeţilor. Bătătura arăta pustie.
- Moromete! strigă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ieşi mama, care fără să se uite spre poartă, se
dădu jos de pe prispă şi îl goni pe Duţulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu şi şeful postului de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă şi pătrunseră în odaie.
- Moromete, scoal' în sus! zise perceptorul aşezându-se grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal?
- Are, spuse Jupuitu. Şase sute paisprezece lei.
- Plus două mii pe exerciţiul '36 - '37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, pe exerciţiul curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale.
Moromete se ridicase în capul oaselor şi se uita la ei cu o nepăsare sumbră.
- Ei, Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul binevoitor.
- N-am! spuse Moromete. Ieşiţi afară! Şi se întinse la loc cu tâmpla pe căpătâiul roşu-înflorat şi înţepeni cu ochii închişi.
Perceptorul, agentul, şeful de post se uitară o clipă intrigaţi, apoi perceptorul observă:
- E bolnav Moromete! Ţaţă Catrino, strigă el, ia vin încoace.
297
Mama apăru din tindă şi nu aşteptă să i se spună ceva; ridică fruntea la bărbaţi şi vorbi:
- Percitorule, nu ne lua cămaşa din spinare! O să vindem, o să plătim, dar nu ne jupui!
