- Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte?
- Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la întrebarea.
- în moşia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică îşi întoarse faţa în partea cealaltă şi închise ochii mohorât. Parcă
nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea de verde ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul. "~*^ - Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el şi încetul cu încetul chipul i se mai însufleţi, se aburi de năvala sângelui.
- Cui, Polinii? întrebă Achim.
- Dar cui?
Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înţelegea mult mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui şi că nu izbutise decât să se chinuie mai mult.
Achim se întinse în iarbă şi gemu:
- Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă şi la Bucureşti am iarba asta... Plec la Bucureşti cu oile, explică el, şi dacă şi acolo o fi iarbă aşa, toată ziua o să vânz la lapte.
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu faţa în sus. Achim continuă
despre vânzâţea laptelui şi se lăudă cu banii pe care avea să-i câştige.
- Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz. Birică se răsuci, oftând, cu faţa în jos şi răspunse că nu merge.
- Vezi să nu-ţi îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
- Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aş arăta eu lui, se sumeţi Achim.
Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă şi se perpeli iarăşi pe dulamă
întorcându-se cu faţa în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se ridică pe jumătate şi se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. II întrebă dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.
71
- Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc ceva cu el.
De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise decât să-şi dea seama - iarăşi ca şi în seara trecută - că nu poate decât să
dorească s-o vadă, şi de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.
- Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă la Achim.
- Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că
ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.
Birică se întoarse cu faţa la dulamă şi nu răspunse.
XVII
Moşia de care pomenise Achim şi în ovăzul căreia vroia să-şi bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moşie a lui Guma din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte moşia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care mai trăia şi astăzi, cumplit de gârbovită, şi care, spre uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, şi cumpăra ouă şi lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veştejită şi cam nebună care nu ieşea aproape deloc din casă (stătea cu franceza şi cu pianul, cum o scuza inutil bătrâna faţă de muieri şi copii).
Moşia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se înţelegeau cu un maior, soţul fetei mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin sat şi căruia nu-i păsa de cumnată-sa şi de bătrâna soacră; le lăsa doar atât cât să nu moară de foame.
De fapt, cu câţiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă moşia.
După reformă profitase şi el de creditele pe care le deschisese Banca Centrală Cooperativă şi se împrumutase cu o sumă mare. în timpul crizei însă, piaţa cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să
plătească ratele împrumutului şi ar fi vândut cu siguranţă moşia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat.
în afară de un administrator, maiorul mai ţinea trei paznici pentru magazii, casă şi câmp. Unul din aceştia era foarte credincios, şi se certa cu oamenii la treierat, încercând pesemne să-i facă să înţeleagă că el nu e un simplu pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază
avea puşcă cu sare şi băieţii cu vitele se temeau grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea şi tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu şeful de post în curtea omului. Nu se ştie însă de ce părinţii copiilor nu se supărau pe el şi îl lăsau în pace. Omul plătea
72
gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la pândar - ce ciudat, foarte puţini ştiau cum îl cheamă - se uita la puşca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţa lui înţepenită şi solemnă şi îl asigura cu o blândeţe suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele moşiei.
Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic şi se ducea la şcoală.
La prânz bătrâna Marica ieşea în poartă şi când copiii se întorceau de la şcoală chema câţiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un hârdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, aşa le spunea copiilor, să ude florile şi să se spele fata „care ea este cu pianul şi cu franceza" nu poate să aducă. După ce cărau două-treKhârdaie copiii aşteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva şi atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuţit şi cu faţa dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvânt, arunca fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece bomboane.
într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi şi ei erau patru şi tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalţi au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece şi s-a plâns bătrânei care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!" a afirmat bătrâna convinsă, cu toate că nu fusese de faţă.
„Nu mi-a dat, cucoană Marico", a strigat Achim la ea.
