înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la porţi.
- Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră şi las-o să strige până o face gâlci la gât. Că nepoţilor li se sară inima că ne face de râsul lumii.
Catririei îi dăduseră lacrimile.
- Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă.
Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuţu-na! Duţulache!
Duţulache ţâşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete ceva de mâncare. Era un câine paşnic.
- Tu, fa, să asmuţi câinii pe mine? ţipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!
La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi pârâit ceva.
- Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla...
Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea faţa nepăsătoare, aproape veselă.
- Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roşie ca focul şi intră în tindă închizând uşa.
Guica o porni spre drum şi când o luă pe lângă garduri îşi aduse aminte de salcâm şi începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are martori şi o să-l dea în judecată pe Moromete.
De ruşine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.
XVI
Spre ziuă ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu mai putuse să
adoarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi şi îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?
69
- Pe izlaz! răspunse feciorul scurt şi, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă şi ieşi din curte.
- Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i răspunse -
ceilalţi copii dormeau cu toţii - îşi lăsă la loc capul pe căpătâi.
Birică mergea cu caii la pas şi părea că nu ia seama la ei. în dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca şi când ar fi fost singuri; călăreţul nu sări îndată să le scoată apă.
încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învăţaţi pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul.
Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi, soarele nu răsărise, iar cerul înalt şi amorţit înghiţea leneş
ultimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simţind_
aerul cald şi mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăşi la trap, dar fiindcă erau ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască acolo.
- Haide! murmură flăcăul. x Se aşeză mai bine şi strânse pulpele. Cu mişcări liniştite dădu frâu liber căpăstrului şi se încorda; calul simţind strânsoarea, ţâşni înainte şi o luă la
goană.
Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu înaintea călăreţului. întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc şi agitară iarăşi capetele lor frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie şi inteligentă. Câmpia tăcea mereu.
- Haide! murmură Birică şi glasul său liniştit potoli neliniştea vagă şi tainică a animalelor.
Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. Faţa lui era ţeapănă, obosită.
- Stai! şopti el şi caii se opriră de îndată; fără să aştepte să se dea jos călăreţul, începură să pască flămânzi, cu paşi mari, sforăind cu nările în iarbă.
Birică împiedică picioarele din faţă ale cailor, întinse pe iarba umedă
dulama veche, cu blana de oaie în sus şi se culcă peste ea. Rămase apoi nemişcat multă vreme cu faţa în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe braţul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în depărtare. De acolo, sau nu se ştie de unde, răzbătea nefiresc câte un zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.
70
Se răsuci brusc cu faţa în sus apoi rămase iarăşi nemişcat. Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă din greu şi închise ochii.
Când se trezi, se ridică într-un cot, puţin buimac. Alături, păpădiile înfloriseră şi străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un verde orbitor iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea.
- Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.
Se frecă la ochi şi se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii şi se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă, parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în faţă. Achim nu se grăbea, descăleca şi veni aproape.
