- Mai tare! scrâşni învăţătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă
căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!
- Lipsă!
- Ungureanu Gheorghe!
- Lipsă!
- O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la instrucţie. Vanghele Costică... Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici îşi vârî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda:
64
- Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş!
Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse capul dând tonul:
- Vesel, timpul primăverii... Companie, cu cântec înainte, maaarş!...
Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga:
- Una, două!
Vesel, timpul primăverii Vesel sunt si eu!
- Una, două!
Căci vara care a trecut
Multe mândre-am mai avut
Nu le pot uita!
- Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa?
Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă.
- Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse lemnul la loc pe umăr şi încercă să ţină pasul.
La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
- Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se pregăteşte să
atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap...
Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace" pe o distanţă atât de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu.
Jandarmul se ţâra în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să
„toace" din gură, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.
- Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră.
65
Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, câţiva flăcăi săriră şi desfăcură mâna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse. V
Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în neştire fruntea cu mâneca.
Numai că şeful de post era vechi în comună. îl înjură pe Nilă şi îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă aşa, fiindcă Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Noroc că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la secţie, altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie...
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încercă să înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara şi să atace satul?
XV
După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu Victor în grădină
şi amândoi începură să ciopârţească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost şi uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină şi părea că n-are dp gând să se mişte din locul acela cu una cu două. Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă
vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi în drum, ieşi la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieşi în pragul prispei.
- Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus! striga ea, uitându-se în altă
