- Dacă nu crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii ăştia, insistă el. întreabă-l pe Rădulescu.
- Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată
cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa vecinului.
Soarele se ridicase sus, şi o grămadă de nori, nişte nori curaţi şi frumoşi, se şi repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau să-l întoarcă
îndărăt de unde răsărise.
59
Moromete intră în curte prin grădiniţa de sub geamul dinspre drum al casei, pe nesimţite parcă, şi se opri lângă colţul prispei.
- Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta?
Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu, Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăştia? Au să roadă ieslea până te aranjezi tu... Şi tu, Paraschive, ce stai şi te uiţi cu botul ăla ca de zăvod? In grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paşti. Iar tu, Nilă, unde te găteşti de plecare?
Nilă, nu se ştie de ce, era mânios. Stătea cu un picior proptit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă şi roşie de îmbufnare şi se încălta cu nişte opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la fratele său cu satisfacţie, ba chiar cu simpatie, acum după ce i-o plătise.
- Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în glas şi se uită
cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc...
Era un lemn care închipuia o puşcă văpsită în roşu. Paraschiv se apropie de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu o puşcă şi se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebuii să fie trăgaciul. El ridică puşca în sus şi, plin de o veselie prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul şi să strige în gura mare:
- Pe umărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte prezentaaaţi, arm! în cumpănireee, arm!
- Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.
- Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E şi el deştept. Om de douăzeci şi patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei şi se pregătea să plece. Niculae dăduse şi el drumul oilor din obor şi le tot lovea cu ciomagul, blestemându-le liniştit. Ilinca ridica aşternuturile de pe prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture bătătura.
- Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gaşperu-ăla să
ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între sobă, zise Moromete, adresându-se Catrinei.
- Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la Bucureşti.
Achim însă nu-l auzea, încălecase şi lovea mereu cu călcâiul în burta calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinţii rânjiţi în zăbală. Achim era vesel şi porni în goană încă din curte.
- Hei, Bigică, haidaaa!... urlă el.
60
- Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă şi Niculae după el. Tată, opreşte-l să se ducă cu oile.
- Tu ce-i fi având, Nilă, de eşti aşa roşu? se miră Moromete fără să-l audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la premilitară
aia, în loc să stai acasă şi să-ţi vezi de treabă?
- Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu ştii. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?
- Păi fiindcă sunteţi proşti! explică Moromete luând secerile din mâna Catrinei şi îndreptându-se spre poartă. Sunteţi proşti, Nilă, d-aia!
Nilă pornise şi el spre poartă, cu puşca aceea ciudată în mână.
- Sunteţi proşti... mormăi el.
- Păi sigur că sunteţi proşti. Dar ce credeai? spuse Moromete surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-l atingă cineva la cap pe deşteptu ăla de mocârţan care vă goneşte pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă
mai cheme.
Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbeşte ca să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în acelaşi fel cu mormăitura; adică
sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. Moromete o luă şi el pe lângă garduri, dar în direcţia opusă şi călca nepăsător şi parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă.
XIV
La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins" cineva şi i-ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă
instrucţia duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră
toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învăţătorul Toderici, care era ofiţer în rezervă, comandant.
Nici învăţătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa se crezuse.
