dorească s-o vadă, şi de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.

- Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă la Achim.

- Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că

ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.

Birică se întoarse cu faţa la dulamă şi nu răspunse.

XVII

Moşia de care pomenise Achim şi în ovăzul căreia vroia să-şi bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moşie a lui Guma din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte moşia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care mai trăia şi astăzi, cumplit de gârbovită, şi care, spre uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, şi cumpăra ouă şi lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veştejită şi cam nebună care nu ieşea aproape deloc din casă (stătea cu franceza şi cu pianul, cum o scuza inutil bătrâna faţă de muieri şi copii).

Moşia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se înţelegeau cu un maior, soţul fetei mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin sat şi căruia nu-i păsa de cumnată-sa şi de bătrâna soacră; le lăsa doar atât cât să nu moară de foame.

De fapt, cu câţiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă moşia.

După reformă profitase şi el de creditele pe care le deschisese Banca Centrală Cooperativă şi se împrumutase cu o sumă mare. în timpul crizei însă, piaţa cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să

plătească ratele împrumutului şi ar fi vândut cu siguranţă moşia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat.

în afară de un administrator, maiorul mai ţinea trei paznici pentru magazii, casă şi câmp. Unul din aceştia era foarte credincios, şi se certa cu oamenii la treierat, încercând pesemne să-i facă să înţeleagă că el nu e un simplu pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază

avea puşcă cu sare şi băieţii cu vitele se temeau grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea şi tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu şeful de post în curtea omului. Nu se ştie însă de ce părinţii copiilor nu se supărau pe el şi îl lăsau în pace. Omul plătea

72

gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la pândar - ce ciudat, foarte puţini ştiau cum îl cheamă - se uita la puşca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţa lui înţepenită şi solemnă şi îl asigura cu o blândeţe suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele moşiei.

Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic şi se ducea la şcoală.

La prânz bătrâna Marica ieşea în poartă şi când copiii se întorceau de la şcoală chema câţiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un hârdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, aşa le spunea copiilor, să ude florile şi să se spele fata „care ea este cu pianul şi cu franceza" nu poate să aducă. După ce cărau două-treKhârdaie copiii aşteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva şi atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuţit şi cu faţa dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvânt, arunca fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece bomboane.

într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi şi ei erau patru şi tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalţi au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece şi s-a plâns bătrânei care uda straturile cu stropitoarea.

„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!" a afirmat bătrâna convinsă, cu toate că nu fusese de faţă.

„Nu mi-a dat, cucoană Marico", a strigat Achim la ea.

„ Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoţ..." l-a mustrat bătrâna, dar Achim s-a înfuriat şi a făcut-o surdă.

Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea şi s-a dus cu pasul ei mărunt şi cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se ştie pe unde şi în curând a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim şi i-a cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut capul toată

ziua.

în fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoişte pe care-l cosea de două-trei ori pe vară.

Când ajunse pe trifoiştea din capul lotului, Achim îşi roti privirea peste câmp, descăleca şi dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moşiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic şi des ca o perie.

Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf şi începu să

vegheze. Caii stăteau liniştiţi în ovăzul înalt şi rupeau spicul gras, sforăind mulţumiţi. , După puţin timp, sosi şi Niculae cu oile. Bisisica era în frunte şi alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor şchiopătând, răcnind şi 73

înjurând. Achim se uita la el după piatra de hotar şi râdea. Oaia fruntaşă

ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă şi se opri începând să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.

Niculae era roşu la faţă şi sudoarea îi curgea în şiroaie pe gât.

- Bine, mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îţi dă drumul la Bucureşti, îmi laşi mie caii şi iei tu oile?

- Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.

- După ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îţi las oile aici şi dacă nu-mi dai caii, ai să vezi şi de oi şi de cai! Dar ce sunt eu aicea, prostul tău?

în acest timp Achim îşi luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un grâu ţâşni spre cer o ciocârlie şi începu să se înalţe spre cer cântând. Tot atunci însă ţipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt şi ameninţător:

- Stai pe loc că te împuşc!

Achim ţâşni ca o vietate speriată de la locul său şi o luă la goană spre cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor şi o întinse printre pogoanele de grâu, lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni şi ciocârlia amuţi speriată. Achim simţi câteva alice de sare usturându-l pe ceafă. Mai alergă puţin, apoi opri caii şi se uită îndărăt. Pândarul Maricăi se apropiase de Niculae şi părea că vorbeşte cu el. Era voinic, cu faţa pârlită de soare.

într-o mână ţinea puşca şi în alta o măciucă; pe după gât, legat de o curea, purta cornul lui ascuţit de bou.

- Ăla e frate-tău, mă?

- Da, răspunse Niculae.

- De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă pândarul surd.

- Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.

Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă

măciuca în aceeaşi mână cu puşca şi fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ. ,r

- De ce dai, mă, nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.

- E frate-tău, ai! Şi nu vrei să spuiJ zise pândarul.

- Ba ţi-am spus! ţipă Niculae scos din sărite.

- Am să-ţi iau oile la obor, ameninţă pândarul şi îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! Şi apucă măciuca de cap şi cu coada ei începu să-l lovească pe băiat peste spate.

- Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.

- Vino încoace şi tu, îl chemă şi pândarul pe Achim, continuând să-i care lui Niculae la ciomege.

74