^~<. Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era aşezată o maşină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristiţa Bălosu, care nu se ştie când: învăţase să
croiască rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă şi parcă
străină de ea însăşi, cu mâna pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de cârpe.
Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac", bufanţi, şi ghete galbene cu ciorapi vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi când ar fi fost.
- Bună dimineaţa, nea Ilie, spuse el.
- Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
- Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obişnuieşte.
- De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.
- Nu, dar nu obişnuiesc.
- Noi obişnuim! spuse Moromete puţin absent, rotunjind şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase maşina de cusut şi învăţase să folosească cu gravitate cuvintele puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.
- Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.
- Ce anume, nea Ilie?
- Să nu-i placă cuiva băutura.
- Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.
- Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre uşă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ţi turburi mintea?
Victor începu să râdă:
- Hehe, nea Ilie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu nişte ţuică.
58
Polina intră şi Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială şi înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După
ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina. >c
- Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulţumit la ea şi nu răspunse.
- Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de ţuică, hai încolo de-acilea!
Şi se ridică în picioare. Bălosu însă nu se mişcă.
- Moromete, zise el şi avea un glas din care se înţelegea că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?
Moromete se uită împrăştiat pe fereastră.
- Care, locul ăsta d-acilea?
- Da, tot îl ţii tu degeaba.
- Mda, mormăi Moromete absent.
- Ti-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.
- Hai, mă, nu mă mai ţine aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă
n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu?
- Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câţi ani au trecut de când a plecat alde soră-ta Măria din casă?
- Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani!
- Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită
rămâne ăluia care e în ea. Nu ştiai de chestia asta?
„Nu ştiam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că
ştii tu."
- Hai, mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
