i - Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază.

,Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!... ţ, Achim întoarse caii.

- Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.

ţ Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, i îl lăsă pe Niculae şi puse mâna pe puşcă. în aceeaşi clipă Achim sări de j pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată ţâşni în sus, , repezindu-se spre pândar şi urlând ca o fiară:

- Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!

Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte Achim se lăsase pe vine şi ţâşnise apoi în urma împuşcăturii. Avea ochii holbaţi. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri şi-şi trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să sprijine cu puşca.

Achim îl lovi a doua, a treia şi a patra oară, nişte lovituri iuţi şi

• cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult.

iJDar el îşi apăra bine capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, pândarul aruncă {'deodată puşca şi se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări

înapoi ] §i-şi repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoţând în : acelaşi timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim şi cu un pumn îl trânti jla pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul şi începu să-l izbească v peste gură cu pumnii, scrâşnind şi înjurând înspăimântător.

Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi

\ işi înfiorat plăcut de ceva care nu mai simţise niciodată, se repezi şi apucă

■ O măciucă de jos. O ridică drept în sus şi-i dădu drumul cu sete, cu toată

^aputerea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă nemişcat deasupra lui

(Achim, apoi scoase un urlet ca de lup şi se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoşător: „Mă omoară". îl izbi iarăşi ţintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină şi se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o măciucă şi ca turbat începu să

lovească în omul căzut, cu o furie care pe Niculae iarăşi îl înfricoşa.

- Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o adevărată groază.

- Păi asta şi vreau, să-l omor, scrâşni Achim.

Niculae se repezi la el şi îl împinse în lături. Achim se opri câtva timp, parcă neînţelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă batjocoritor:

)j - Mâine când ai să vii iar cu oile, te prinde şi toată viaţa nu mai eşti

* om, zise el, punând iarăşi mâna pe măciucă.

De astă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un gând anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel puţin câteva luni de zile.

75

cate care

apoi

cornul şi-l sparse cu piciorul, scrâşnind: j(- Na, mai sună şi acum... Şi uite-al dracului cu ce e încălţat... Tragi cu puşca, ai? Vreai să mă împuşti, ai?

Dai în ăsta micu, ai?! ^ Achim se întoarse pe pârloagă, ridică puşca omului şi-o izbi cu ţeava de piatra de hotar. Avea două ţevi. Săriră amândouă ca nişte ţurloaie, ca nişte fluiere.

- Hai, Niculae! zise Achim, aruncând puşca sfărâmată şi măciuca pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzări că nu pot să stau cu ăsta aici...

- Treci tu cu caii înainte şi s-o opreşti pe Bisisica, se rugă Niculae, mânând oile şchiopătând.

Achim sări în spinarea calului şi-o luă înainte de-a lungul drumului de hotar. Niculae porni în urma lui şi îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuşi să ocolească pe lângă ei şi s-o ia înainte.

- Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisicnii! Achim se răsucea pe cal şi plesnea oaia cu coada măciucii, spre satisfacţia lui Niculae, care exclama de fiecare dată:

- Aha! Nu mai fugi? Mai fugi şi acum dacă mai poţi, beli-te-ar câinii!

Achim petrecu un picior pe după coama calului şi de bucuros ce era, stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele oraş, gând mai puternic decât orice bătaie şi orice primejdie, începu să cânte: avea însă un glas fals, care putea să supere chiar şi caii, iar cuvintele care îi ieşeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simţea el în clipa aceea:

Pentru tine Mărioară Mi-am lăsat calul să moară măăăăăl XVIII

Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimţi celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă

duminica dimineaţa la fierărie.

Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspântie de uliţi. Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât - avea o buză peste măsură

76

de groasă şi lăsată în jos - şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scârţâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.

Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. Iocan-bătrânul - tot Iocan îl chema şi pe el - era un ţigan înstărit. îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani Ia şcoală

şi nu mai vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală.

Iocan nu se dădu însă bătut. In al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-l întrebă: „Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de când mă

căznesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde 'oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?" „Nea cutare, ţi-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban." Căruţa făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu Ie venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.

Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foaie uriaşe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, şi, mai ales, înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare care se auzeau până departe.

După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă

nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan lucra mereu cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două

ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe, înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să lucreze cu sete. O

căruţă făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ţinea mai mult decât una nouă.

După o vreme, începu să primească comenzi şi de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi, nu i se părea că trebuie altfel. „Ţiganul tot ţigan", observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că

atunci când la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă