„ Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoţ..." l-a mustrat bătrâna, dar Achim s-a înfuriat şi a făcut-o surdă.
Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea şi s-a dus cu pasul ei mărunt şi cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se ştie pe unde şi în curând a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim şi i-a cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut capul toată
ziua.
în fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoişte pe care-l cosea de două-trei ori pe vară.
Când ajunse pe trifoiştea din capul lotului, Achim îşi roti privirea peste câmp, descăleca şi dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moşiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic şi des ca o perie.
Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf şi începu să
vegheze. Caii stăteau liniştiţi în ovăzul înalt şi rupeau spicul gras, sforăind mulţumiţi. , După puţin timp, sosi şi Niculae cu oile. Bisisica era în frunte şi alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor şchiopătând, răcnind şi 73
înjurând. Achim se uita la el după piatra de hotar şi râdea. Oaia fruntaşă
ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă şi se opri începând să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era roşu la faţă şi sudoarea îi curgea în şiroaie pe gât.
- Bine, mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îţi dă drumul la Bucureşti, îmi laşi mie caii şi iei tu oile?
- Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.
- După ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îţi las oile aici şi dacă nu-mi dai caii, ai să vezi şi de oi şi de cai! Dar ce sunt eu aicea, prostul tău?
în acest timp Achim îşi luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un grâu ţâşni spre cer o ciocârlie şi începu să se înalţe spre cer cântând. Tot atunci însă ţipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt şi ameninţător:
- Stai pe loc că te împuşc!
Achim ţâşni ca o vietate speriată de la locul său şi o luă la goană spre cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor şi o întinse printre pogoanele de grâu, lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni şi ciocârlia amuţi speriată. Achim simţi câteva alice de sare usturându-l pe ceafă. Mai alergă puţin, apoi opri caii şi se uită îndărăt. Pândarul Maricăi se apropiase de Niculae şi părea că vorbeşte cu el. Era voinic, cu faţa pârlită de soare.
într-o mână ţinea puşca şi în alta o măciucă; pe după gât, legat de o curea, purta cornul lui ascuţit de bou.
- Ăla e frate-tău, mă?
- Da, răspunse Niculae.
- De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă pândarul surd.
- Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.
Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă
măciuca în aceeaşi mână cu puşca şi fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ. ,r
- De ce dai, mă, nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
- E frate-tău, ai! Şi nu vrei să spuiJ zise pândarul.
- Ba ţi-am spus! ţipă Niculae scos din sărite.
- Am să-ţi iau oile la obor, ameninţă pândarul şi îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! Şi apucă măciuca de cap şi cu coada ei începu să-l lovească pe băiat peste spate.
- Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.
- Vino încoace şi tu, îl chemă şi pândarul pe Achim, continuând să-i care lui Niculae la ciomege.
74
i - Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază.
,Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!... ţ, Achim întoarse caii.
- Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
ţ Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, i îl lăsă pe Niculae şi puse mâna pe puşcă. în aceeaşi clipă Achim sări de j pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată ţâşni în sus, , repezindu-se spre pândar şi urlând ca o fiară:
- Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!
Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte Achim se lăsase pe vine şi ţâşnise apoi în urma împuşcăturii. Avea ochii holbaţi. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri şi-şi trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să sprijine cu puşca.
Achim îl lovi a doua, a treia şi a patra oară, nişte lovituri iuţi şi
• cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult.
iJDar el îşi apăra bine capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, pândarul aruncă {'deodată puşca şi se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări
înapoi ] §i-şi repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoţând în : acelaşi timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim şi cu un pumn îl trânti jla pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul şi începu să-l izbească v peste gură cu pumnii, scrâşnind şi înjurând înspăimântător.
