»" 5 -

o- &

pt 3t

p P

f-î*i

§ 8

Eî •§ 8

3" 2.

3' 3 p< 65

P r»

^ ro ri

p sv

P 3 C

O-P'S

i ?iini s. iî

pi g- =t o 5' 03

Ş5 -• C3C

3 Jr

.»• a. «■'

03

1:

53?

8 S

- Aha, îngână celălalt. De unde e preţul ăsta?

- Cum de unde e? Ăsta e preţul pământului! Tudor Bălosu se uită

nepăsător prin vârful salcâmilor.

- Bine, Boţoghină, zise el după un timp. încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?

- Mai am niţel... Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea şi i-a plesnit buza...

- Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.

Vasile Boţoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere îl neliniştea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârşească

repede socoteala, aşa cum ar fi vrut Boţoghină.

- Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boţoghină

nemulţumit.

- Păi nu-ţi spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă, îndreptându-se agale şi nepăsător spre poarta de la drum.

Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât şi privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţochină.

- N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boţoghină! Ce treabă ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţochină cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.

- Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi întorcându-se pe jumătate spre Boţoghină.

- Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!

Atunci se auzi un glas aprig din tindă:

- Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă; fă aşa cum te-ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii!

Cei doi deschiseră poarta de la drum şi ieşiră. Vasile Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit la faţă.

XXVI

Femeia terminase de strâns masa şi se ştergea pe faţă de sudoare cu o treanţă nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat aşezându-se, încremeni cu treanţa pe un obraz, în timp ce cu o mână îşi vâra sub basma şuviţele 114

de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de atunci decât gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi înăspriţi, iar fruntea parcă i se îngustase. Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniştită^fără

să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos şi împrăştiau de pe chipul ei asprimea şi urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva şi vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde şi liniştite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.

^ - Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi

[■^pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? fi arunci pe drumuri, ce U faci cu ei?

Vasile Boţoghină se uită la femeie lung şi după câteva clipe şopti:

- Cum nu ţi-am spus de pământ! Nu ţi-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?

- Ei şi dacă îţi trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea şi îndărătnicia abia erau stăpânite.