să termine; sări drept în picioare şi fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină şi o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha" şi se lăsă tremurând pe pragul lui, roşu la faţă:

- Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!... J^

Anghelina se înghemui lângă tocul uşii şi nu mai suflă. După un timp ea ridică ochii şi se uită cu ură la bărbat.

- Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că

117

n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele... Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vreai, fa? Eşti nebună! Spune ce vreai? Vorbeşte! Ai amuţit? Spune, fa, n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?

Femeia tăcea înghemuită în colţul pragului, cu faţa ca de piatră, şi nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum

pe bărbat din ce în ce mai mult.

- Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbeşte, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie pe tine ţeasta. Că de vândut când veni vorba o luaşi de la moş Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug... Da, aşa o fi! Nu e bine să

dau din pământ, rămân copiii pe drumuri... Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă

am zile scap! Păi nici aşa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori acum ţi-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau şi în tine, parcă

nu-ţi ajunge că ai ajuns ca o lăiaţă! Ce să-ţi fac eu? Că ai văzut şi tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat şi taman acuma te găsişi, când... Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alţii care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să

mă fac sănătos şi atunci o să ştim ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina şi să nu mai plângi?

Poarta de Ia drum zdrăngăni şi fetiţa, cu umărul ei puţin ridicat, se apropie în goană de prispa casei.

- Mamă, ieşi afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin căluşarii: s-au oprit la Iocan şi joacă acolo...

XXVII

între prânz şi seară, Birică se îmbrăcă de horă şi se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.

înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el şi ai lui ceva neobişnuit.

De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că decât să iasă toţi în lume şi să se facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalţi să stea şi să

nu se ducă nicăieri.

Birică îndura rău situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, deoarece toţi îl aşteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic altceva n-au făcut decât să stea şi să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă

fetele de seama lor. Totuşi, Birică avea nişte surori vesele şi răbdătoare.

Sufereau niţel duminica şi apoi uitau.

118

Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana şi Gheorghiţa şi părinţi şi fraţi care te dorim în tot momentul"...

Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici după

ce Birică se întoarse din armată şi le găsi gata să iasă în lume. în multe familii ieşirea în lume dădea naştere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică

păreau să fi descoperit ele ceva deosebit... Erau foarte vesele şi îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele ştiau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele şi aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batistoare de la fete.

Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar până la poartă; aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem din ea nişte piepţi la cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge!" Sau: „Nene, din lâna asta să-ţi facem mai bine o flanelă!"...

Mai bine!

Când le auzea aşa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte câţiva ani şi să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de Ia muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă şi lăsând pentru ele bucăţica mai bună.

Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori la cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.

Birică era tăcut şi galben la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie.

- Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sunt supăraţi pe tine. Aseară şi azi-noapte n-ai dormit şi n-ai mâncat nimic... Noi n-am vrut să-ţi spunem, dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că

n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâţia fraţi... Maică, Birică - şi deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns -las-o, maică, nu te mai duce... însoară-te cu o fată pe potriva ta... Ai să

, găseşti tu o creştină...

Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele.

- Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă şi jignită. De-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine 119

strigând pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan? Numai asta n-aşi fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!

- Parcă nu mai sunt alte fete! spuse şi cea mică, roşie de necaz, între timp intră şi tatăl şi se făcu o clipă linişte. Văzând că tatăl nu zice nimic, fata cea mare înţelese că poate să-i dea ea mai departe.

- Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea patului şi ţinându-şi pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o expresie înţepenită şi parcă spunea ceva învăţat pe dinafară. Acest ceva însă

era deosebit de necruţător şi toată lumea, chiar şi Birică, o asculta în linişte şi tăcere, aşa cum în linişte şi tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ca după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ţi gândul şi vezi-ţi de treabă, că d-aia eşti flăcău! Muncim cu toţii aici ca să trăim cum e bine, să nu zică

lumea că alergi după ea din pricina pământului.

- Aşa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă

neclintit la feciorul său.

- Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl îşi termină

uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morţii de lume, n-o să te apuci să laşi pe cine îţi place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă

fata cu un glas şi mai înalt şi mai aspru şi mai îndârjit, şi nu mai spuse nimic, încheie aici.

- Să mai umble şi ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică, ambiţioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:

- Ho, ajunge! Nu vă e ruşine? E frate-tău mai mare!...