curând şi răspunse cu un glas nespus de blând:
- E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata.
- Băiatul ăla unde e?
- Păi e la şcoală...
- Acuma, duminica?!
- Nu ştiu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care şcoala o dădea la sfârşitul anului şi căreia copiii îi spuneau „scenă".
- Ce scenă? mai întrebă Tugurlan, dar nu mai aşteptă răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
Străbătu curtea şi intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută din drum gospodăria lui Tugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fanar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiş de şiţă, care de departe parcă
era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu şiţă, părea arătoasă, cu două
odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi parmalâc. Lângă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână cu ghizdurile de ciment, cu două găleţi cu lanţ pe scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă şanţ.
98
Bineînţeles că fântâna nu era a lui Tugurlan. Cât despre fanar şi casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.
Tugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pământ şi el, acum ajutor de mecanic la moara şi presa de ulei a lui Aristide. Tugurlan se înţelesese cu soră-sa să nu împartă
casa, ci numa' vreodată, dacă Doamne fereşte el se va îmbogăţi, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită şi multă lume ştia că dacă lui Tugurlan, înrăit şi duşmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai puţin îngăduitoare cu lumea - uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei - se înţelegea totuşi mai bine cu oamenii decât el şi avea grijă ca din când în când să-l ţină de rău.
Tugurlan se însurase de timpuriu şi făcuse în timp de treisprezece ani şapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie
„bietul Tugurlan"; totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel.
Copiii lui Tugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuţului băgat în pământ.
De la o vreme, Tugurlan şi nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul şi ştergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.
Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu, în ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară şi învăţa bine.
Despre Tugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare... Odată, într-un Paşti, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Tugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiţă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu şi o lumânare care mai era şi aprinsă. Tugurlan s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus:
„Cristos a înviat!" Tugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat!" Muierea a
spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie 99
pentru odihna copiilor voştri!" La care Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste" şi a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mâncaţi, să daţi strachina îndărăt".
La care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt".
Cotelicioaia s-a făcut roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care iarăşi Ţugurlan le cunoştea bine. în clipa aceea, Ţugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot.
Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat, iar Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinuluil; a înjurat: „...'Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul şi mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-aţi vrut să-mi daţi!
Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit şi cereţi strachina îndărăt!...'Vă
muma voastră!"...
Muierea lui Ţugurlan era o femeie blândă şi avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la şcoală şi îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după
el şi tot ea căută să-l îmbuneze:
- Hai la masă, nu mai fi supărat...
- Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorescu la gară să cumpărăm nişte gumarabică... Să vezi că o să ne lipim nişte mustăţi, aa!... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite aşa nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea... ho, ho! „Vasile, la mine fuga marş!... Sub pat, fuga marş!" Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!
Ţugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru să
afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; atunci Ţugurlan îşi descreţi fruntea şi şopti:
- Lasă băiatul în pace!
- Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Şi la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras... Aoleo, ce gras era! în viaţa mea n-am văzut aşa gras!
Ţugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină:
- Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Marine!
