"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Moromeții'' de Marin Preda

Add to favorite ,,Moromeții'' de Marin Preda

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

~* Omul încercă să-i prindă privirea, să-şi dea seama ce vrea să spună, dar Anghelina stătea ţeapănă în mijlocul tindei, cu treanţa murdară în mână şi cu pleoapele şi trăsăturile feţei încordate şi lăsate în jos. Se vedea din înfăţişarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînţelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:

-Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să

vând? Dacă aşi putea să mă vând pe mine m-aşi vinde, dar cine mă

cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-şi ascundă turburarea, vorbind

liniştit, cu glasul limpede.

- Da, şi noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mişcare aprigă.

- Păi aşa întreabă, nu te repezi că de ce nu ţi-am spus... Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu^ănătos^n-o_£ăjnurimi-

- Păi dar, te repezi la pământ, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă

pe mine.. Să ieşi şi tu până la poartă, nu poţi să te duci, că râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să

facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viaţă întreagă ai alergat ca un besmetic şi când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului... Şi-ţi spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai şase pogoane de pământ, fă

cum a făcut ăla şi ăla, vinde şi scapă de percitor S> pe urmă dacă poţi să mai faci, mai pui la loc..." „Nuu! Taci, tu-ţi raiul 115

mă-tii! Taci, ceara mă-tii!" Acu 'vii la vorba mea şi nu mi-e de mine că mă

laşi despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!

- Şi tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuţit la femeie.

- S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vândut pământul. A stat omul aca $ă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui şi dacă a avut zile, a trăit!

- Da, las' că ştiu eu!... Tot aşa s-a uitat şi alde Florea lui Gogoaşă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Ţugurlan fără pământ şi să

râdă lumea de mine, mai bine la cimitir." Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăţi...

Anghelina se îmbrobodise strâns şi se aşezase pe pragul prispei. Gura\ ei frumoasă era încleştată şi crâncenă. Stătea cu gâtul înţepenit şi se fereai să-şi privească bărbatul. Vasile Boţoghină simţea cum nevasta lui se stăpâneşte să nu ţipe.

- Eu îţi spun una şi tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoaşă.

- Păi tu ai uitat, fa, ce-a păţit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă

duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?

- Vorbeşti parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă să-i cumperi marchizet şi pantofi de lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte şi nemâncat şi nedormit. Cum să nu te îmbolnăveşti? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu' trei ani, când; ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?!! Stăteai cu banii doldora şi când venea ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-l dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut...

- Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit. Când ţi-oi da una acuma îţi mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să-mi ia ţoalele şi brişcă din bătătură?

- Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ şi să nu fi alergat ca besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos şi n-ai fi avut nevoie să vinzi trei pogoane. Aşa a făcut toată lumea.

- Aşa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu ţi-aşi mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul şi rariţa? Că doar nu mă

duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogăţesc!

- Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aştepţi cum au făcut

unii, şi au luat când se mai ieftinise...

- Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma?! Ce ce aram?

- Da' lumea ailaltă cu ce ara?

- Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă!

Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi 116

acuma ce vrei? Ti-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să

cad pe brânci şi atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci.

Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să

faci tu! Cum ai să trăieşti tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să

faci!

Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoşită

alături de el şi după un timp începu din nou:

- Că de ce am muncit şi am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de pomană şi să înjur ca alde Tugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo şi mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă munceşti, e rău, dacă nu munceşti, e mai rău!

- Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui Turcin vorbea tot aşa: „Eu o să mor şi o să mă odihnesc la cimitir, dar să

vedem ce-o să facă Turcin fără mine".

Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică fruntea atins şi mârâi şi el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):

- Când ţi-oi da una, Anghelino!... De ce am luat-o pe urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!

- Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Aughelina înfuriată. Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai eşti în stare să trăieşti!

Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşit pe prag şi răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simţi parcă zădărnicia vorbelor şi tot atunci o linişte adâncă

ai fi zis că îl atinse ca o răcoare şi în acelaşi timp ca o deznădejde. Această

nemişcare a omului se pare însă că înfurie şi mai rău femeia: «*

- Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot aşa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă"...

Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă şi el n-o lăsă

Are sens