102
Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată
se răsuci pe călcâie şi strigă:
- N-am!
Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături:
- N-am!
- Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am". Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!
Moromete se aj>ropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă
liniştit de stâlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru să-l toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la omul care îl însoţea pe agent. I se adresă supărat şi poruncitor:
- Dă-mi, mă, o ţigare!
Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse.
- Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni...
Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigarea, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:
- Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc!
Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să
scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete..." înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.
Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu
rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă
chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.
- Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genţii.
- Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!
103
- Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...
- Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?
- Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav.
- Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.
- Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?
Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.
- Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!
- Ia treci încoa'! îi făcu agentul un semn însoţitorului.
Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:
- Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă
să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. în tindă, însă, Tita le ieşi înainte şi încqpu să
strige:
- Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi?
Nu vă dau ţoalele!
Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă
prostiţi, cu gurile căscate.
- Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.
